Rugat să vorbească o clipă despre Eminescu, Nichita Stănescu a tăcut câteva secunde şi apoi, cu o lacrimă în glas, a spus: „Toate clipele sunt de Eminescu“. Da, așa ar trebui să fie! Pentru că Eminescu, așa cum afirma și Amita Bhose, prima traducătoare a lui Eminescu în Asia, în limba bengali, „a fost mai mult decât poet: el a fost un darshan (cel care vede), a fost un Kavi (poet înțelept) în sensul termenilor indieni”.
El a văzut, la modul cel mai limpede, cum stăteau cu adevărat lucrurile în societatea contemporană lui și a exprimat în toate scrierile sale zbuciumul profund din sufletul poporului român. Și a ars din iubire de țară. Când ar trebui ca el să ne fie steaua călăuzitoare, în realitate însă, ne amintim de el numai în două zile din an: ziua nașterii sale, pe 15 ianuarie, și ziua morții sale, pe 15 iunie. Nu-l mai citesc pe Eminescu decât elevii de școală generală și liceu, în scurtele paragrafe care-i mai sunt dedicate. Poeziile, nuvelele, articolele din presa vremii, traducerile, însemnările filosofice rămân în cea mai mare parte necunoscute publicului larg din zilele noastre.
Din păcate, la drept vorbind, pentru acest public, întreaga cultură română a devenit o mare necunoscută. Pare că poporul român s-a decuplat de la propria sa cultură națională. Pare că cineva din spațiul extraterestru ne vrea cu tot dinadinsul niște analfabeți social și funcțional. O masă tot mai importantă de absolvenți ai unei școli nu poate înțelege, nu poate explica ceea ce citește și nu e în stare decât de operațiuni simple, mecanice. Cum ar putea ca o astfel de masă de oameni să susțină România din punct de vedere economic, social-politic și cultural?
Iar perspectiva nu e deloc încurajatoare. Căci dincolo de cultura individuală, pe care ne-o formăm prin efort propriu, în funcție de propriile pasiuni și interese, este cultura națională, care trebuie să se regăsească în cea individuală. Or, tocmai aici este buba întregului sistem de învățământ românesc. Sunt absolvenți care nici n-au auzit de poeții Văcărești, de Ion Neculce, Eliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Emil Racoviță, Traian Vuia, Constantin Noica etc. etc. Cultura națională nu mai este predată în școala românească! Vreau să spun, nu la modul și în măsura în care dimensiunea istorică a culturii naționale ar trebui să se regăsească în profilul cultural și intelectual al tânărului din zilele noastre. Se apasă prea tare pe ideea că trecutul, fiind mort, nu poate susține competiția cu prezentul care obligă atenția să se concentreze pe ce este și ce va fi. Mai mult, pentru că este prin natura lui opac, expus interpretărilor diverse, trecutul nu poate fi reconstituit, în integralitatea lui, pe criteriul adevărului. Prin urmare, trebuie lăsat acolo unde este, să nu-l mai „deranjăm” din uitare.
Cam asta este orientarea generală într-o epocă în care la mare preț este post-adevărul, adică acel „adevăr”, construit în raport cu pregătirea fiecăruia, cu sensibilitățile, gusturile și nevoile proprii. Trăim într-o epocă în care nimeni nu mai trebuie să știe nimic, Computerul le știe pe toate, așa că este suficient să apelăm la el. De ce să ne mai încărcăm mintea cu cunoștințe pe care oricum viitorul le poate infirma? De la principiul că memoria elevului nu trebuie bombardată cu informații, s-a ajuns la principiul că elevul nu trebuie să memoreze nimic sau aproape nimic. Sunt profesori și educatori care cred că dacă absolventul a învățat să folosească un computer, să deschidă o afacere, să mănânce sănătos, să folosească metodele contraceptive și cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi știe cam tot ce trebuie pentru a se menține pe linia de plutire în societatea contemporană. Și poate că tocmai acesta este și scopul: societatea contemporană are nevoie de oameni care să nu iasă în evidență, care să nu-și propună mari obiective, care să fie ușor manipulați, victime sigure ale celor care trag sforile. Trăiască Facebook-ul, Instagramul sau WhatsAp-ul! Care, la drept vorbind, nu sunt rele prin ele însele, chiar dimpotrivă, numai că a plonja în epoca internetului, lipsit de centura de siguranță a culturii, este ca și cum te-ai arunca de pe o stâncă înaltă într-o apă puțin adâncă.
Și nu este de mirare că domeniile științelor exacte și al celor tehnice sunt puse astăzi în centrul culturii. Nu este exclus ca omul viitorului să semene cu un robot, capabil de aptitudini, dar nu și de atitudini. S-a cam pierdut din vedere că științele umaniste precum limba și literatura unei țări și universală, istoria, geografia, filosofia etc. sunt singurele care formează. Formarea viitorului Om, capabil și de atitudini, este posibilă numai prin științele umaniste. Or, tocmai aici intervine salutar rolul esențial, crucial al Școlii.
Școala trebuie să formeze viitorul Om – aceasta este menirea ei într-o societate umană, mai ales în condițiile contemporane când, asupra Proiectului-Om, încă de la prima sa schiță, se abat valuri din ce în ce mai mari, toate amenințând să-l șteargă de pe nisipul realității. Repet: să-l formeze, să-l modeleze în raport cu niște principii generale care să-i permită posibilitatea conviețuirii într-o societate din ce în ce mai complexă, pretinzând din partea indivizilor nu numai aptitudini, ci și atitudini. Numai în Școală, în condițiile unui echilibru între științele umaniste și tehnice, se modelează cel mai exact bulgărele de lumină; numai aici se poate da forma și conținutul viitoarei personalități atașate de valorile umanității și colectivității din care face parte. Fără Școala în care actorul principal trebuie să fie Profesorul (nu elevul, dar asta este o altă poveste) copilul s-ar forma, într-un fel sau altul, la singura școală care-i mai rămâne – școala străzii şi a internetului – având însă toate şansele să se piardă pe culoarele ei întunecate și lipsite de un minimum de semne indicatoare.
Revenind la Eminescu, trebuie să subliniez că aproape tot ce v-am spus mai sus se regăsește și în opera lui. Ca nimeni altul el a pus accent pe importanța școlii ca instrument principal de transmitere a culturii naționale și de formare a viitorului Om. El a fost Profesorul, prin definiție. A criticat la modul cel mai direct „adevărurile” oficiale, marcate de interesele de moment. Precum un darshan, el a văzut dincolo de orizontul realității. A înțeles că nu există adevăr absolut, că este o iluzie acel adevăr-echivalență, care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă. Deși pe vremea aceea nu exista conceptul de post-adevăr, a combătut cu rară fervoare încercările de acreditare adevărului subiectiv, mai mult individual decât colectiv, după împrejurări și interese. Precum un Kavi, a încercat să-i întoarcă pe oameni de la ideea existenței mai multor „adevăruri”, admițând că există doar adevăr relativ, adică acel adevăr omenesc, propriu nouă în calitate de ființe umane limitate, la care ajungem în măsura în care depunem suficiente eforturi de cunoaștere. Nu este absolut, valabil în toate timpurile și împrejurările, dar este cu atât mai fascinant. Și dacă este relativ, asta înseamnă că viața lui este în funcție de niște valori. Se naște în raport cu ele și trăiește cât respectivele valori sunt cultivate și întreținute.
A spune despre Eminescu că este poetul nostru national este un adevăr relativ. Ajungem la el numai în măsura în care îl citim și-l înțelegem. Unii pot să nu fie de acord cu el, azi sau mâine, aici sau oriunde, de aceea nu vorbim de un adevăr absolut. În niciun caz însă nu poate fi subiectiv. Este poetul nostru național câtă vreme vom fi în stare să descoperim în opera lui sufletul poporului român. De aceea avem nevoie ca toate clipele să fie de Eminescu.
Constantin Smedescu
