Când lumina ne vine din Apus
În discursul pe care președintele SUA, Donald Trump, l-a ținut la Davos, există o propoziție care ar trebui să reprezinte un fel de lumină călăuzitoare pentru europeni și în special pentru tabăra conducătoare de la București. Spunea acolo președintele american: „În loc să închidem centrale energetice, noi le-am construit. În loc să dăm crezare birocraților, noi i-am dat afară. În loc să creștem taxele, le-am scăzut”. Efectul direct nu putea să fie decât acesta, subliniat de Trump în același discurs: „Economia crește, investițiile cresc, veniturile cresc și ele, am învins inflația (…) și SUA sunt în mijlocul celei mai rapide dezvoltări”.
Timp de aproape o jumătate de secol ni s-a spus că lumina vine de la Răsărit, renunțând aproape complet la vederea proprie, până când, de atâta lumină de la Răsărit, era să nu mai vedem deloc. Iar când, după 1989, printr-o răsturnare copernicană, am descoperit că adevărata lumină vine din Vest, am uitat din nou să folosim absolut necesarii ochelari de protecție și ne-am abandonat cu totul sub bombardamentul masiv al fotonilor din lumina civilizației occidentale. Cum să mai putem vedea ceva cu proprii ochi? Ne-am lăsat pe mâna europenilor, le-am dat totul, numai ca să ne bage în seamă, să vadă ei în locul nostru, ce e mai bine și pentru noi. Am schimbat lumina din Răsărit cu lumina din Apus, renunțând la propria vedere. Se vede treaba că ne-a intrat în sânge obiceiul de a ne lua lumina din afară.
Si dacă e așa, atunci de ce să nu mergem mai departe și să ne luăm lumina de peste ocean? Când peste Apusul european se rostogolesc norii negri ai birocrației, lăsând să mai treacă spre noi doar vagi raze de lumină, Apusul transatlantic se impune ca alternativa viabilă. Adică să procedăm și noi ca americanii: să construim centrale energetice, să dăm afară birocrații, să scădem taxele. Asta da reformă! Și nu spoiala de reformă cu care ne amețește și ne aduce la sapă de lemn prea-înnouratul nostru prim ministru! O așa-zisă reformă care cade ca o ghilotină pe gâtul celor mai vulnerabili. În timp ce specialii, sinecuriștii, politrucii o duc mai bine decât oricând!
Nu suntem de acord cu multe dintre ideile lui Trump, dar nici nu putem să nu subliniem pe cele care ne-ar ajuta și nouă dacă le-am urma. Cum ar fi cele pe care deja le-am citat mai sus. Totodată nu putem să nu le punem în contrast cu cele pe care le promovează guvernul Bolojan. Care sunt exact pe dos! Noi am închis centralele energetice. Noi am umflat birocrația. Noi am mărit taxele. Iar rezultatul este că economia scade, investițiile scad, veniturile scad. Numai inflația crește, afectând grav puterea de cumpărare a celor cu venituri mici. Tocmai asupra acestora, care înseamnă, de fapt, majoritatea populației, s-a năpustit guvernarea actuală, născută din falimentul democrației. Căci numai democrație nu este aceea care permite accesul la putere a unei elite politice care-și urăște propriul popor.
Iar după cum arată primul nostru ministru, pare să fie invadat de hormonii de creștere a urii față de români și de România. Nu se mai poate opri, precum șoricelul de pe rotiță care, odată pornit, nu se mai oprește; se învârtește și se tot învârtește până cade lat, răpus de epuizare. Așa și cu Bolojan. Nu-l va convinge nimeni că merge într-o direcție greșită. E atât de încremenit în proiect, că numai printr-o răsturnare de guvern mai putem spera la o schimbare de direcție. Dar cine să-și asume o asemenea operație de extirpare a unui neg? Deocamdată, le convine tuturor să scoată castanele din foc lăsându-l pe Bolojan să-și ardă degetele; iar ei, păstrând distanța potrivită, să-și vadă liniștiți de putere și de privilegiile aferente. Căci nimic din succesivele pachete de austeritate, lansate de Bolojan în capul românilor, nu-i atinge pe ei.
Nu știu de ce, dar ajuns aici cu articolul meu, îmi vine în cap un basm scris cu mulți ani în urmă de scriitorul Vladimir Colin. Basmul se numește „Măria sa Moșul” și nu mă pot abține să nu vi-l povestesc. Cică într-un sat oarecare își duceau amărâtele de zile, într-o sărăcie lucie, un moș și o babă. Baba își pierduse toți dinții, dar moșul mai avea un dinte și avea grijă de el ca de ochii din cap. Într-o dimineață, cei doi bătrâni se trezesc chiar în fața bordeiului cu un brusture uriaș, al cărui vârf nici nu se vedea de înalt ce era. Dintele moșului, cel care făcuse să crească brusturele, îl îndemnă pe moș să-și ia baba și să urce pe o frunză ce ajunsese să acopere întreg pământul. Până la urmă cei doi bătrâni reușiră să ajungă deasupra pământului, pe frunza de brusture, unde îi aștepta un palat strălucitor, plin de bogății. Numai că, acoperind tot pământul, frunza de brusture oprea lumina soarelui. Fără lumina soarelui, toate au început să se usuce, jos, pe pământ, iar animalele, ca și oamenii, mureau de foame. Disperați, consătenii moșului au mers la palatul verde, în care moșul huzurea ca un rege, cu tot pământul la picioarele sale. Ascultându-i, moșul acceptă, în cele din urmă, să facă o gaură în frunza de brusture și să lase să ajungă și la ei un pic de lumină. Da, dar în schimbul unei taxe! Încurajați de succesul vecinilor, locuitorii din alt sat au mers și ei la Măria sa Moșul, să ceară lumină. Și pentru ei, moșul a dat o gaură în frunza de brusture. Și tot în schimbul unei taxe! Dar cererile s-au tot înmulțit, ca și numărul de găuri din frunza de brusture care, până la urmă, ciuruită, s-a prăbușit cu moș cu tot și cu palatul lui.
De ce v-am spus această poveste? Uite așa, ca să vă întrebați și dvs, odată cu mine: de ce naiba nu le-o fi trecut prin cap bieților săteni să pună mâna pe secure și să taie brusturele de la rădăcină? Au preferat drumul chinuitor până la palatul moșului și plata unei taxe pe ceva care pe moș nu-l costa nimic. Plăteau taxă pe lumina soarelui, pe care nu o producea nimeni, dar moșul îi avea la mână și profita din plin de poziția sa. Nu le-a trecut prin cap să taie brusturele…
Constantin Smedescu
