Când Dumnezeu lipsește din Biserică

Când Dumnezeu lipsește din Biserică

Când Consiliul Județean Olt a aprobat alocarea a 250.000 de lei ca sprijin financiar pentru Festivalul Național de Teatru „Ștefan Iordache” de la Caracal, eveniment cultural de excepție, devenit tradițional, din perioada 15-22 iunie 2025, președintele CJ Olt, Marius Oprescu, a declarat: „Credem că investițiile în cultură sunt la fel de importante ca cele în infrastructură. Primele construiesc identitatea județului, oameni și comunități. Cele din urmă le duc mai departe. Ambele sunt esențiale”.

Perfect de acord cu președintele CJ Olt, nu putem totuși să nu atragem atenția că ne aflăm într-un moment critic, de mare cumpănă, când se pune problema evitării unui faliment economic de proporții naționale. Când, la nivel central, se poartă discuții aprinse despre salvarea economiei, iar soluția le apare tuturor ca venind dinspre reducerea urgentă a cheltuielilor inutile, mai că ne vine să ne întrebăm dacă nu ne-ar sta mai bine dacă am renunța, pentru un timp, să ne mai și distrăm, dacă este nevoie, în acest scop, de cheltuirea banului public. Bineînțeles, nu este vorba aici de a renunța la un asemenea evenimente precum cel de la Caracal, care timp de 8 zile, va oferi publicului spectator ocazia unor contacte directe cu arta teatrală autentică. Asemenea cheltuieli publice prin care se organizează evenimente menite să ne înalțe sufletul n-au cum să fie considerate inutile. Când, astfel, ne apropiem de îngeri, suntem cu atât mai umani. La alt gen de cheltuieli ne referim: la cele prin care nu se întrevede clar rezultatul concret și care mai pot aștepta. Iar un exemplu în acest sens l-ar putea oferi cheltuielile publice pe care le solicită biserica.

Cităm dintr-o publicație locală care, la rândul ei, citează din luările de cuvânt ale reprezentanților CJ Olt: „Consiliul Județean Olt a aprobat alocarea sumei de 1,6 milioane lei pentru sprijinirea unităților de cult din județ. Într-o zi în care ne ridicăm privirea spre cer, reafirmăm grija față de patrimoniul spiritual al comunităților noastre. Sprijinim bisericile care, de generații, sunt loc de rugăciune, speranță și adăpost sufletesc pentru oameni. Faptele bune și credința se sprijină, se păstrează și se construiesc”. Dincolo de exprimarea bombastică, aflăm că este vorba de 326 de lăcașuri de cult, aparținând tuturor confesiunilor religioase recunoscute, care vor primi sprijin pentru lucrări de reparații, întreținere sau consolidare. Nu mai vorbim de faptul că, în plină criză, în timp ce guvernanții ne pregătesc majorări de impozite, de taxe și de TVA, aceiași guvernanți alocă bisericilor din Diaspora nu mai puțin de 80 de milioane de lei!

A nu se înțelege de aici că avem ceva împotriva bisericii. Nu! Dar avem ceva împotriva finanțării ei din bani publici. Sigur, ar spune cineva, ne găsirăm noi să luăm atitudine în legătură tocmai cu banii pentru culte! Când atâtea sume uriașe de bani publici se irosesc pe destinații aiuristice, fără legătură cu nevoile reale ale comunităților, cele destinate bisericii aproape că nici nu mai trebuie luate în seamă. Totuși, nu mi se pare în regulă că biserica trebuie întreținută cu bani publici. Aici, aportul decisiv și exclusiv trebuie să revină enoriașilor și donatorilor particulari. Nu vrem să intrăm în detalii sau în ceva discuții contradictorii. Nu vrem decât să spunem că biserica contemporană nu ar trebui să trăiască atât de acut nevoia de bani. Nu banii ar trebui să-i lipsească. Bisericii contemporane de pretutindeni și cam de orice fel îi lipsesc nu banii, nu zidurile, nu aspectul exterior. Bisericii contemporane îi lipsește inima, adică Dumnezeu!

Iarăși, nu intrăm în detalii. Dar pentru mai multă înțelegere a ceea ce vrem să spunem, rememorăm o întâmplare descrisă în Noul Testament. În timp ce Petru se îndrepta spre templu, îi iese în cale un olog care îi cere bani. Petru îi spune: „Aur și argint n-am; dar ce am îți dau: în numele lui Iisus Hristos din Nazaret, scoală-te și umblă!” (Fapte 3:6). I-a dat așadar ce avea, adică puterea Duhului Sfânt; cu alte cuvinte, i l-a dat pe Dumnezeu. Din păcate, în istoria ei, biserica a fost sedusă deseori de puterea banului. La câteva sute de ani mai târziu, după perioada bisericii primare, când Francisc de Assisi s-a întâlnit cu papa Inocențiu III, se spune că pontiful i-ar fi arătat toate bogățiile și splendorile Vaticanului adăugând: „Vezi, Francisc, biserica nu mai spune ca odinioară: <Argint și aur, n-am!>”. „Este adevărat – a răspuns Francisc – dar nu mai poate spune nici: <Scoală-te și umblă!>”.

Constantin Smedescu