CADMUS ŞI EUROPA

Printre eroii din mitologia elenă, Cadmus este aproape un anonim. Nici măcar nu a fost un fiu de zeu, precum Heracles, şi nici nu s-a bucurat de protecţia vreunui zeu. Faptele lui însă, nu prea multe, nu sunt cu nimic mai puţin grandioase. Le-a făptuit într-o singurătate absolută, fără martori, asemenea unui alpinist din zilele noastre, pe care nu-l însoţesc aplauzele spectatorilor.

A fost fiul regelui din Tyr, dar mai ales a fost fratele Europei, muritoarea de care s-a îndrăgostit atotputernicul Zeus. Când mai-marele Olimpului, topit după frumoasa feniciancă, o răpi deghizat într-un taur, Cadmus nu ezită să înceapă căutarea şi nu obosi pe urmele ei. Abia într-un târziu, după drumuri istovitoare, Cadmus se îndreptă spre Oracolul din Delphi, ca ultimă soluţie; poate Apollo, prin preoteasa lui, îi va arăta drumul spre Europa.

Cu această ocazie a înfăptuit Cadmus poate prima sa faptă eroică. Apropiindu-se de Oracolul lui Apollo, Cadmus l-a întâlnit pe însuşi Zeus, în cea mai nefericită şi umilitoare ipostază: înfrânt şi mutilat de un monstru care tocmai se pregătea să-i dea lovitura de graţie. Noroc cu eroul nostru care, începând să cânte din fluier atât de frumos, i-a atras atenţia monstrului. De atât a avut nevoie Zeus. Profitând de clipa de neatenţie a adversarului, a putut să-şi recupereze fulgerul şi să întoarcă în favoarea sa o luptă altfel pierdută. Aşa l-a salvat Cadmus pe regele zeilor, care-i răpise sora. Pentru asemenea faptă, recunoştinţa lui Zeus ar fi trebuit să fie nemăsurată. Putea să-l facă nemuritor, sau măcar să-i spună cum o poate găsi pe Europa. Nici una, nici alta. Sau poate că recunoştinţa zeilor vine în forme de care muritorii nu-şi dau seama. Cert este că abia la Oracol află Cadmus că nu are sens să-şi mai caute sora, dar să se ia după o junincă şi, acolo unde ea va cădea moartă de oboseală, să ridice o cetate, iar ţara aceasta nouă să o numească cu numele surorii lui.

Ţara în care s-a oprit juninca s-a numit Beoţia, nume derivat de la bou. Abia mai târziu, întreg perimetrul descris de fuga lui Zeus transformat în taur, purtând-o în spate pe sora lui Cadmus, se va numi Europa. Deocamdată însă, resemnat şi ascultător, Cadmus urmează instrucţiunile Oracolului. Într-adevăr, într-un amurg, văcuţa se opri în sfârşit şi se culcă într-o poiană verde, mugind sfâşietor a moarte. Cadmus, care o luase înaintea unor tineri care-l însoţiseră încă de la plecarea din Fenicia, crezând că a ajuns la capătul suferinţelor, sărută pământul făgăduinţei şi se gândi să mulţumească zeilor. Atunci află cel mai îngrozitor lucru cu putinţă: toţi prietenii săi, înfundaţi într-o pădure şi nimerind într-o peşteră, au fost sfârtecaţi de un balaur. Porni imediat într-acolo şi ucise înfricoşătorul balaur. La sfatul Athenei, zeiţa înţelepciunii, îi semănă colţii.

Unele variante ale mitului spun că din aceşti colţi au răsărit literele alfabetului. E reflectată aici originea feniciană a alfabetului, suferinţa asociată învăţării, dar şi înţelepciunea care-l răsplăteşte pe cel deprins cu lumea literelor. Iată-l aşadar pe Cadmus aducând oamenilor alfabetul. Din păcate, oamenii şi-au amintit mai mult de Prometeu, care le-a adus focul, şi mult mai puţin de Cadmus. Aceasta, poate şi din cauză că mitul nu e suficient de consecvent. Căci alte variante ale lui ne spun că din colţii balaurului au răsărit nişte oameni puternici care, după ce s-au războit şi ucis între ei, scăldând în sânge pământul Beoţiei, cei rămaşi în viaţă l-au ajutat pe Cadmus să întemeieze cetatea Theba. Abia acum s-au gândit zeii să-l răsplătească, şi i-au dat-o de soţie pe frumoasa Harmonia, născută din zei.

Dar nici de acum încolo viaţa lui nu a fost lipsită de necazuri. A avut fii şi fiice. A suferit de pe urma fiicelor lui, dar mai ales de pe urma celei mai dragi dintre ele, neasemuita Semele, care, căzându-i cu tronc eternului îndrăgostit Zeus, transformat într-un foc strălucitor, a sfârşit în îmbrătişarea lui arzătoare. Dar unul din nepoţii lui, un mare poet, opunându-se artei apollinice, a creat o nouă artă poetică şi a fost ipostaziat ca zeu al vinului şi veseliei, pe nume Dionysos…

Moartea lui Cadmus i-a fost la fel de anonimă, ca şi viaţa; amintirea lui abia de mai răzbate dintr-o mare de nume de eroi răsfăţaţi de imaginaţia urmaşilor. Apropiindu-i-se sfârşitul, a dorit să fie metamorfozat în blândul şarpe domestic, şarpele casei. Deşi paşnic şi aducător de noroc, oamenii îl tratează ca pe orice şarpe, înfricoşaţi de el, gata oricând să-l ucidă. Un şarpe cuminte şi contemplativ aşa cum a fost, de fapt, în esenţa ei, firea lui Cadmus, nu este totuşi scutit de reacţia duşmănoasă a oamenilor. Aceştia, din necunoaştere, fie o iau la fugă, speriaţi de întâlnirea cu el, fie se căznesc să-l omoare, asimilându-l cu un pericol ce trebuie înlăturat. Nu vi se pare că, în toată istoria sa, românul a fost şi este precum şarpele de casă?