Balaurii de ieri și de azi
La 11 februarie 1866, naţiunea română a trăit din plin unul din momentele ei de consternare: omul care anulase pionul otrăvit al Marilor Puteri („Moldo-Vlahia”, o uniune fictivă, nici măcar federaţie, cu două adunări legiuitoare, două guverne, două capitale, două armate etc.), proclamând Unirea deplină şi reală a Principatelor, omul acesta, iubit cu veneraţie mai ales de ţărani, nu se mai afla la cârma ţării. În dimineaţa zilei de 11 februarie, Alexandru Ioan Cuza era silit să abdice şi să ia calea exilului. Reformatorul care, în faţa visurilor de mărire ruseşti şi austriece, reuşise să ridice un bastion al democraţiei şi libertăţii, era obligat să plece, pentru ca, în urma sa, maidanezi de toate culorile şi curentele politice să se poată înfrupta nestingheriți din ceea ce trebuia să fie în beneficiul întregii naţiuni. Atunci, aceşti maidanezi şi căţeii lor de prin toate subteranele clientelismului politic au dat evenimentului numele pompos de „revoluţie naţională”. În realitate nu a fost decât o penibilă lovitură de stat, ţesută în întuneric de reprezentanţi ai unor grupuri de interese total opuse, care şi-au dat mâna doar în scopul înlăturării obstacolului ce stătea între ei şi pradă: este vorba de liberalii radicali şi de conservatori, având de partea lor un grup de generali făcuţi la apelul de seară al oştirii, în frunte cu Nicolae Golescu.
Dincolo de pretextele invocate, se cuvine să subliniem motivul real al înlăturării lui Cuza: durerea elitei politice cauzată de reforme, în special de reforma agrară care redase în proprietatea ţăranilor două treimi din moşiile boiereşti, furate de la obştile ţărăneşti. A fost o revoltă a lupilor bătrâni –conservatorii – cărora nu numai că nu li se dădea posibilitatea să-şi sporească averile pe seama pământurilor mănăstireşti secularizate, dar se vedeau deposedaţi şi de o bună parte din ce agonisiseră prin prăduirea obştilor ţărăneşti în perioada 1741-1830. A fost, în acelaşi timp, o revoltă a lupilor tineri liberali care, privind în perspectivă, voiau să-şi adjudece viitorul industrial şi financiar-bancar al ţării, precum şi investiţiile străine, în dauna statului român.
Lovitura de stat din 11 februarie 1866 nu a fost însă nici necesară, nici legitimă. A.I.Cuza însuşi declarase în repetate rânduri că este dispus oricând să se retragă, dacă interesele ţării o cer. La 5 decembrie 1865, de pildă, în faţa corpurilor legiuitoare, el daclara: „Fie în capul ţării, fie alături de domniile voastre, eu voi fi întotdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă fiinţă decât voinţa naţională şi marile interese ale României”. Profesiune de credinţă demonstrată ulterior, în 1870, când ţara, pregătită să-l răstoarne pe Carol I, i-a oferit mandatul de deputat de Mehedinţi, un mandat respins de Cuza, iar Franţa, prin ambasadorul său de la Viena, i-a oferit bani şi trupe pentru redobândirea tronului, ofertă, de asemenea, refuzată. Motivul: nu a vrut să tulbure şi mai mult apele, nu a vrut să pună în pericol Unirea…
Culmea este că cei care-şi puseseră ambiţiile şi poftele mai presus de interesul naţional nici măcar nu aveau un înlocuitor pregătit. Este un miracol că România a rezistat. În timp ce I.C.Brătianu, considerat capul rebelilor, bătea, cu coroana în buzunar, la toate porţile prinţilor scăpătaţi ai Europei, o mişcare separatistă izbucnea la Iaşi, unde banii şi promisiunile din afară au găsit destui amatori să pună de o „Partidă a Moldovenilor”(în paranteză fie spus, printre susținătorii acestei mișcări se afla și Ion Creangă). România însă a rezistat, iar miracolul nu poate fi explicat altfel decât prin trăinicia reformelor lui Cuza – ctitorul realităţii statale numită România, unificatorul şi reformatorul care, ca să nu-şi pericliteze opera, a ales să nu se opună în faţa a ceea ce Tudor Vladimirescu numise „balaurii care ne înghit de vii – căpeteniile noastre politiceşti”.
Astăzi, România este condusă de o nouă „monstruoasă coaliție” care însă, prin așa-zisele reforme pe care le face, seamănă mai degrabă cu monstruoasele jivine din exprimarea lui Tudor Vladimirescu. O coaliție al cărei scop este tocmai acesta: să ne înghită de vii.
Constantin Smedescu
