Neghiniţă, personajul din basmul lui Barbu Şt. Delavrancea, este chemat la curtea unui împărat. Acesta auzise de capacitatea lui de a citi gândurile oamenilor. Împăratul îi cere să-i spună ce gândesc despre el boierii de la curtea sa. Aflând adevărul, împăratul îl întreabă pe Neghiniţă dacă ar fi bine să le taie tuturor capul şi să nu mai rămână în lume decât adevărul. Urcat în capul împăratului, Neghiniţă îl lămuri imediat: „Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar măria-ta, fără minciună? Cum ai sta măria-ta pe scaunul lumii când lumea ar afla adevărul”?
Prin acest basm, Delavrancea scotea în evidenţă importanţa minciunii, îndreptăţirea ei la existenţă, faptul că sunt momente şi situaţii în viaţă când minciuna este chiar necesară. În comunism, de pildă, minciuna devenise un mod de viaţă, un mecanism adaptativ, o prelungire a instinctului de conservare. Dacă nu acceptai minciuna oficială, dacă încercai să te opui promovând adevărul, puteai fi oricând arestat ca duşman al poporului. Aşa că a minţi era echivalent cu a supravieţui.
Dar şi acceptarea minciunii este tot o formă de minciună! Aşa cum se întâmplă şi în prezent, când nu mai suntem obligaţi să minţim. Dacă nu ne mai împinge nimeni de la spate să minţim, măcar îi lăsăm pe alţii să mintă şi le înghiţim minciunile ca pe nişte găluşti pufoase. Pentru că ne e mult mai comod să luăm ce ne convine de-a gata, fără să mai citim, să ne mai documentăm, cădem foarte uşor în plasa celor care ne mint. Nici nu se putea un exemplu mai clar în acest sens, decât ceea ce se întâmplă acum, legat de ultima OUG. Oare cei care înjură şi aruncă în instituţiile statului cu vopsea, ketchup, muştar etc. au citit conţinutul acestei ordonanţe? Cunosc ei oare principalele ei prevederi? Încercând să venim în ajutorul lor, le spunem noi acum şi aici, precizând şi cine sunt mincinoşii.
Prima prevedere stipulează că delegările în funcţiile de conducere la principalele parchete nu mai pot depăşi 45 de zile. Cine e mincinosul? Evident, preşedintele Iohannis, care interpretează totul conţinutul ordonanţei ca pe un atac la justiţie. Şi sunt destui care îl cred, pentru că nu sunt în stare să vadă care e interesul lui. Procurorul general e la sfârşit de mandat, iar preşedintele nu-i mai poate prelungi mandatul decât cu 45 de zile. Or, adevărul joacă periculos pe dosarele sale şi ale soţiei sale, şi cine ştie ce s-ar putea întâmpla cu alt procuror general!
Altă prevedere spune că avizele pentru numirile în funcţii să fie date de plenul CSM, şi nu doar de secţia de procurori. Pe cine deranjează aceasta? Bineînţeles, pe procurori, care nu vor ca judecătorii să se amestece în treburile lor. Altă prevedere dă posibilitatea ca funcţiile de conducere să fie ocupate şi de acei judecători care au fost cândva procurori. Din nou procurorii se simt loviţi în interesele lor. În timp ce ei pot deveni judecători şi şefi peste judecători, invers nu se poate! În sfârşit, ordonanţa iniţiată de ministrul Justiţiei instituie interdicţia ca instanţele şi CSM să mai funcţioneze după regulamente interioare, peste lege. Acum înţelegeţi de ce protestează şi judecătorii?
Unde vedeţi atacul la statul de drept? Sigur, Iohannis îl vede undeva, de vreme ce scrie pe Facebook: „PSD a acţionat astăzi din nou împotriva justiţiei şi a statului de drept, împotriva României şi a cetăţenilor. Guvernul PSD vrea să creeze prin ordonanţe de urgenţă un statut special pentru cei care au probleme în justiţie. Şi românii, şi liderii europeni ştiu că nu există nicio altă justificare pentru obsesia de a slăbi până la ineficienţă justiţia din România, în afară de interesele personale. România nu poate fi pusă la dispoziţia celor care vor să instaureze controlul politic asupra justiţiei”. E ca atunci când hoţii strigă „hoţii!”. În realitate, cine vrea să păstreze controlul asupra justiţiei este tocmai gaşca (mioritică plus bruxelleză) ce-l are în frunte pe preşedintele Iohannis. Cum? Exact prin ceea ce ordonanţa lui Tudorel vrea să împiedice: prin numiri cu delegaţie, prin regulamente de ordine interioară, prin secţia pentru procurori a CSM, prin trasarea unei graniţe de netrecut dinspre lumea judecătorile spre cea a procurorilor.
Precum împăratul din basmul lui Delavrancea, avem nevoie de minciună ca să mai putem domni peste noi înşine. Avem nevoie să credem că duşmanul nostru de moarte este PSD şi liderul său, Liviu Dragnea, ca să nu-i vedem pe adevăraţii duşmani care ne subminează fiinţa naţională. Suntem prea mici şi prea slabi ca să putem suporta un adevăr cât o istorie de mare.
