Așteptându-l pe Godot
Una dintre cele mai tulburătoare piese de teatru, scrisă în ultima jumătate a secolului XX, se numește „Așteptându-l pe Godot”, sub semnătura genialului irlandez Samuel Beckett, inventator, împreună cu slătineanul Eugen Ionescu, al teatrului absurdului. Așteptarea unui oarecare Godot constituie axul întregii intrigi a piesei. Evenimente și acte se derulează scenă cu scenă și de-abia într-un târziu devine clar că nimeni nu știe nici măcar cine este Godot, darămite dacă mai vine sau nu și, cu atât mai puțin, dacă venirea lui ar afecta în vreun fel viața personajelor.
Așteptarea lui Godot se vădește până la urmă o metaforă, un simbol al unei vieți absurde, în care sensul este dat de o speranță iluzorie. Cam într-o astfel de situație cred eu că ne aflăm cu toții, ca popor, de vreo 35 de ani încoace, de când tot așteptăm pe cineva care să ne aducă normalitatea, dreptatea și echitatea, egalitatea în fața legii, domnia legii, civilizația și bunăstarea. Iar când a apărut cineva călare pe cal alb, fluturându-și mânecile cămășii tradiționale și promițând mântuirea, l-am confundat imediat cu trimisul lui Dumnezeu.
Dintotdeauna, realizarea dorințelor este așteptată de oameni în neodihnă și nerăbdare. Dar când ceața minciunii și manipulării ascunde totul privirilor, de nu mai vezi la doi pași înainte, ce far din Alexandria ne-ar mai putea lumina niște țărmuri? Treizeci și cinci de ani am asistat neputincioși la înecarea tuturor corăbiilor. Plutind în derivă, suntem gata să considerăm reală orice fantomă ce ne răsare în față din albul imaculat al speranței. Suntem gata să urmăm orbește pe oricine, numai pentru că ne promite să ne conducă până într-un port oarecare. Ne pierdem discernământul și suntem dispuși să ne luăm imediat după cel ce strigă mai tare decât marinarul lui Columb, după mult timp de rătăcire pe mare: Pământ! Pământ! Iar când, într-un sfârșit, reușim să ne dăm seama că totul nu este decât o iluzie optică, în orgoliul nostru nemăsurat refuzăm să admitem că am fost duși de nas și nu vedem că, de fapt, așteptându-l în continuare pe Godot, nu facem decât să ne afundăm în iluzie… Dacă nu cumva, ziua ultimului tur de scrutin prezidențial, după maratonul electoral de un an și jumătate, ne va regăsi pe toți pe un țărm al speranței împlinite!
Constantin Smedescu
