(Apropo de o zicere a lui Călin Georgescu): Când păduchii se înmulțesc…

Apropo de o zicere a lui Călin Georgescu:
Când păduchii se înmulțesc…

Aflat încă sub control judiciar, Călin Georgescu trebuie să se prezinte periodic la procurori, pentru a da cu semnătura, prilej pentru publicul susținător să-l urmeze ca pe un sfânt al nației. Este, totodată, și un prilej pentru noi, ceilalți, care privim oarecum neutri la circul georgist, să ne mai îmbogățim cunoștințele în materie de cultură politică. Așa am aflat, deunăzi, că în politica românească există păduchi-păduchi și păduchi cu explicații. Dincolo de faptul că expresia e preluată de la un om politic din perioada interbelică, ceea ce înseamnă că păduchii au năpădit demult politica românească, problema nu ține atât de calitate, cât de cantitate. Calitativ vorbind, păduchii rămân păduchi, în orice condiții. Dar ce se întâmplă când păduchii se înmulțesc?
Clemenceau, cunoscutul om politic francez din perioada interbelică, definea democrația ca „puterea păduchilor de a mânca leii”. Bineînțeles că el nu avea în vedere un păduche – doi, ci o puzderie de păduchi, așa cum se întâmplă în zilele noastre, prin jungla politică românească. Păduchii au proliferat în masă, ajungând în prezent să paraziteze întreaga faună. Aproape că nu există domeniu al vieții sociale din România în care păduchii să nu fi găsit un mediu prielnic de apariție și înmulțire. Îi vedem peste tot, mișunând prin părțile cele mai calde și mai pline de sevă ale corpului social, adică în tot felul de funcții de conducere, în administrația publică, în consiliile de administrație ale întreprinderilor etc. Iar unul dintre factorii favorizanți, care a creat acel mediu propice în care păduchii au putut să-și depună ouăle și să ocluzioneze, a fost haosul legislativ. Care a continuat să crească de la o guvernare la alta, atingând, credem noi, punctul critic în condițiile actualei guvernări.
Sigur, suntem de acord că este nevoie de măsuri de austeritate, că trebuie să contribuim cu toții la stingerea acestui incendiu ale cărui flăcări se întind până în grinda sufletelor, da, dar fiecare să contribuie după gradul de vinovăție la declanșarea lui. Iar cei mai vinovați sunt oamenii politici, tocmai cei pe care măsurile de austeritate nu-i ating, ei văzându-și în continuare de funcții și privilegii. Și aruncând în continuare cu catapulta incompetenței lor în ceea ce a mai rămas din cetate…

Așa am ajuns să fim o specie pe cale de dispariție, noi, cei care muncim și care încă mai credem că se poate trăi decent din muncă cinstită. Și ca să ne răspundem la întrebarea de mai sus, recurgem la o analogie cu o altă specie pe cale de dispariție, și anume zăganul sau vulturul bărbos, care încă mai trăiește, dacă nu va fi dispărut între timp, pe vârfurile cele mai înalte ale Bucegilor. Din acele locuri inaccesibile pentru om, el veghează lumea și nu ezită să planeze peste cele mai ascuțite vârfuri sau peste cele mai adânci prăpăstii. Sub clonțul său ca de fier, un moț ca al curcanului i-a atras porecla de vultur bărbos. Forța lui stă în aripile uriașe care, desfăcute, măsoară trei metri. Vânează animale mari, cerbi și căprioare, cu care se luptă corp la corp, ajutându-se de aripi și gheare. Nu are dușmani de talia lui. Și totuși e pe cale de dispariție. Pentru că Majestatea Sa este lipsit complet de apărare în fața păduchilor. Oricât s-ar scărpina el, cu ciocul și ghearele, nu reușește să-i scoată din pene și moare lent, vlăguit și umilit, confirmând parcă o lege nescrisă a naturii: când păduchii se înmulțesc, vulturii dispar.

Constantin Smedescu