Nu avem de unde să ştim cât de mult a iubit România Majestatea Sa Regele Mihai I. Iubirea este ceva care vine din profunzimile insondabile ale fiinţei umane, pe care o vedem numai la suprafaţă, prin nenumăratele ei manifestări exterioare. Ca să cuantifici iubirea, trebuie să cobori până la izvorul ei, să vezi cât este de adânc şi de limpede. Adică să cobori până la vatra sufletului unui om – ceea ce este imposibil. În schimb, suntem siguri de un lucru: că Majestatea Sa şi-a iubit Ţara şi a respectat-o. Dacă n-ar fi iubit-o, l-ar fi lăsat pe Antonescu să continue războiul alături de Hitler şi să treacă Ţara prin foc şi sabie. Şi-a iubit şi respectat Ţara în fiecare moment al existenţei sale pământeşti, momentele cruciale fiind doar ocaziile în care flăcările iubirii se înalţă până în grinzile sufletelor şi pot fi văzute de toată lumea. Un astfel de moment a fost şi acela de la sfârşitul lui decembrie 1947, când Regele a fost silit să abdice. A semnat actul de abdicare, pentru a nu supune Ţara ruşinii unei abdicări forţate. S-a supus şantajului cu cei 1.000 de studenţi care urmau să fie împuşcaţi şi a semnat un act care, oricum, tot abdicare forţată se cheamă. Dar măcar era ascunsă sub aurul fals al voinţei liber exprimate. Care atât de liberă a fost, că un lider comunist a ţinut tot timpul pistolul îndreptat spre el. Într-un moment în care el reprezenta ultima speranţă, poporul român a luat cunoştinţă de faptul că Regele său îl părăsea. A luat asupra-şi această uriaşă povară a înşelării speranţelor, pentru ca poporul să nu se simtă umilit văzându-şi Regele coborând treptele palatului regal, împins de la spate cu ţeava puştii. La vremea aceea, comuniştii încă se temeau de popor şi au ţinut ca totul să se desfăşoare ca într-o piesă de teatru cu happy-end. Cum să-l scoată cu forţa din palat? Tocmai ei, comuniştii, prietenii poporului, să-şi deposedeze poporul de ultima speranţă în salvarea Ţării de la bolşevizare? Silindu-l să abdice, au putut să arate un Rege care-şi abandonează Ţara şi au lansat în eter mitul acelui tren cu vagoane încărcate de bogăţii, cât să-i asigure Regelui şi familiei sale un trai îmbelşugat toată viaţa. Un mit care încă mai bântuie prin cămările goale ale minţii.
A plecat cu durerea de a ne fi lăsat pe cap cu o republică sovietică şi comunistoidă, care nu s-a legitimat niciodată printr-un referendum. Pentru o clipă, în 1989, am sperat că drumul regalităţii se va intersecta din nou cu cel al destinului românesc. N-a fost să fie. Am avut de ales între Rege şi Ion Iliescu şi l-am ales pe acesta din urmă. Un câmp abandonat – monarhia – peste care s-au aşternut luxuriant ciulinii bărăganului comunist. Şi a mai fost şi duminica orbului, zi în care, de orbi ce am fost, n-am văzut groapa care s-a căscat uriaşă la picioarele noastre. Şi am căzut în ea râzând, precum prostul satului care râde întruna în timp ce consătenii săi îl duc la râu, să-l înece.
Speranţe mereu împinse către un orizont nedefinit. Cât mai era în viaţă Majestatea Sa, încă mai puteam spera. Aveam o stea polară pe cerul moralităţii, după care ne ghidam prin jungla democraţiei originale, către un luminiş al normalităţii. Acum, această stea s-a stins definitiv. Se mai stinsese puţin în 1990, când nu i-am dat voie să-şi încălzească umbra la sânul pământului natal. Nu l-am lăsat nici măcar să coboare din avion, să atingă obrazul Ţării-Mumă! Iar atunci când, în sfârşit, i-am permis să stea alături de noi, a fost prea târziu. Înaintat în vârstă şi manevrat de o familie rapace, Regele s-a lăsat angrenat în mecanismul revendicărilor şi am putut, consternaţi, să-l vedem preocupat de recuperarea averii. În acelaşi timp, din păcate, trecând peste străvechea lege salică, valabilă în cazul mai tuturor monarhiilor de pe faţa pământului, regele a consimţit să-i urmeze o persoană de sex feminin şi, mai mult, încălcând o prevedere statutară care impunea ca moştenitorul coroanei să se căsătorească cu o persoană de rang princiar, a acceptat să fie plantat un Dud(a) în curtea Casei Regale uitând una din legile fundamentale ale naturii: că, din dud, tot dud răsare!
Acum, odată cu Regele, Casa Regală a României încetează să mai existe. Dacă până acum s-a mai putut vorbi de o Casă Regală în exil, de aici încolo nici măcar atât. Cei care încă mai visează la schimbarea formei de guvernământ, la monarhie, nu trebuie să uite că avem o Constituţie în care se precizează că forma de guvernământ în ţara noastră este republica şi că, tot în Constituţie, se mai precizează că această formă de guvernământ nu poate face obiectul unei eventuale revizuiri. Cel puţin în legătură cu asemenea prevederi, actuala Constituţie nu poate fi schimbată decât prin revoluţie, lovitură de stat, schimbare de regim politic şi constituţional. Ceea ce a devenit cu totul imposibil de când ne-am integrat într-o comuniune juridică interstatală. Aderând la Uniunea Europeană, ne-am anulat dreptul de a face revoluţii. Legal, această formă de guvernământ nu mai poate fi schimbată. Trebuie să ieşim din UE, ca englezii, şi apoi să ne propunem să defiinţăm republica. Odată cu Regele, a murit, aşadar, şi Casa Regală a României. Abia acceptând acest lucru, că orice revenire la monarhie este imposibilă, înţelegem că Regele Mihai I al României a murit cu adevărat. Ultimul Rege al României. Adio, Majestate! Şi fie ca toţi românii să moştenească de la tine demnitatea şi eleganţa caracterului tău, iubirea şi respectul tău faţă de Ţară!
