Când ai crescut așa, copilul meu ?! Parcă mai ieri te agățai de umărul meu, ca o micuță veveriță curioasă și vioaie, cu ochii larg deschiși către lume.
Nici nu am bănuit ce putere nepământeană voi dobândi și ce aripi uriașe îmi vor crește din suflet, atunci când te voi îmbrățișa prima oară… Până atunci, vreme de aproape 9 luni, te-am simțit exclusiv ca parte din mine – într-un fel încă te mai simt așa – poate de asta te-am și purtat în brațe atât de mult timp după naștere.
Din prima clipă când ai apărut în viața asta dură, dar frumoasă, ți-am promis, de față cu Dumnezeu însuși, ca semn de recunoștință pentru lumina ce am primit-o, că pentru mine nu va mai exista iubire mai mare și mai curată, până voi părăsi acest pământ. De-atunci, zi de zi, am fost și cer senin, cu soare blând de primăvară, ca să-ti aduc fericirea, dar și mare furioasă, gata să rupă zăgazurile, ca să te apăr de tot și toate, atunci cînd a trebuit.
Primul tău gângurit, primul zâmbet, primul dințișor, primul cuvânt, primul tău pas, prima zgaibă în genunchi, prima zi de grădiniță, apoi primul dințișor schimbat, prima zi de școală…. Cât valorează acestea ?! Cuantificate în bani… nimic; cuantificate în fericire… INFINIT. Așa am realizat că, dacă n-ai fi fost tu, nu aș fi cunoscut niciodată cu adevărat fericirea. Am fost cu tine pas cu pas, tot timpul ăsta. Și totuși…
CÂND AI CRESCUT AȘA, MINUNEA MEA ?! Atât de repede trece timpul ăsta nemilos… Aș vrea să-l pot opri din când în când, sau măcar încetini puțin, ca să simțim cu adevărat că trăim. Căci, deși oamenii nu înțeleg niciodată, ori o fac prea târziu, ADEVĂRATA FERICIRE STĂ ÎN MICILE BUCURII ALE VIEȚII . Încerc să te fac să înțelegi asta clipă de clipă, după cum și încerc să-ți explic mereu că, pentru a putea ține „fruntea sus”, trebuie mai întâi de toate, să ții „nasul jos”.
Căci nu este avere mai mare pe lume pentru o mamă, decât mândria nu doar de a fi născut un copil, ci mai presus de toate, MÂNDRIA DE A FI CREAT UN OM !
KARA DENIZ
