Constantin Brâncuși – un oltean pentru toți pământenii
Marii artiști parcă ne sunt trimiși de zei, să ne facă viața mai frumoasă. Și cu românii, zeii au fost extrem de generoși trimițându-le artiști din tot spectrul artei. Cu mulți dintre ei însă, condițiile din țara noastră nu au fost la fel de generoase, obligându-i să-și caute împlinirea artistică sub alte zări. Unul dintre aceștia a fost chiar Constantin Brâncuși, de la nașterea căruia, pe 19 februarie 1876, s-au împlinit 150 de ani. Cu această ocazie, anul 2026 a fost declarat „Anul Constantin Brâncuși”.
S-a născut în satul Hobița, comuna Peștișani, din județul Gorj. Aici a crescut și a învățat primele secrete ale meșteritului în lemn, de la tatăl și bunicul său, ce practicau o meserie – dulgheritul – specifică zonei.
De timpuriu, copilul Brâncuși s-a simțit atras de arta sculptării lemnului porților cu diferite motive populare. Dar nu avea stare, mereu era în căutare de ceva nou, motiv pentru care deseori fuge de acasă și se angajează pe la diverși meșteri de butoaie sau prin ateliere de vopsitorie. În 1894, la 18 ani, începe cursurile Școlii de Meserii din Craiova, la clasele cu specializarea sculptura în lemn. După absolvirea acestei școli, devine student, în 1898, la Școala Națională de Arte Frumoase. În această perioadă, realizează singura lucrare publică din București, respectiv bustul generalului medic Carol Davila, care se poate vedea și azi în curtea Spitalului Militar. Avea atunci 27 de ani.
Dar viermele inspirației sale rodea adânc în lemnul consacrat al sculpturii universale, care nu se mai potrivea cu viziunea sa artistică. Și cum în Franța se afirmase sculptorul Auguste Rodin ca un avangardist în materie, Constantin Brâncuși merge pe urmele sale și se angajează chiar în atelierul acestuia de la Paris. Dar nu lucrează aici decât câteva luni, hotărât să-și aleagă un drum propriu în sculptură. În atelierul lui Rodin nu avea nicio șansă, pentru că „nimic nu crește la umbra copacilor mari” – după propriile spuse. Ajutat de statul român, își continuă studiile la Paris și realizează primele lucrări pentru care este primit în cercul marilor artiști ai vremii. Treptat, îmbinând arta populară din zona natală cu ce a preluat de la Rodin, și-a creat un stil propriu în sculptură, cu care i-a impresionat pe contemporani și care continuă să impresioneze și azi.
Este unul dintre pionierii abstracționismului în sculptură, lucrările sale cucerindu-și publicul prin modul original în care s-a folosit de materialul avut la dispoziție și prin eleganța vizuală a rezultatului obținut. Deși în piatră și lemn, opera sa este cu adevărat una, ca să zicem așa, monumental de poetică, exprimând un crez artistic urmărit cu obstinație pe parcursul întregii sale creații artistice: „Artistul trebuie să știe să scoată la lumină ființa din interiorul materiei și să fie unealta care dă la iveală însăși esența sa cosmică într-o existență cu adevărat vizibilă”.
Cele mai importante lucrări care i-au adus celebritatea sunt: Sărut (1907), Muza adormită (1909), Rugăciune (1910), – prima lucrare care marchează momentul depășirii influenței lui Rodin, – Pasărea măiastră (1910), Prometeu (1911), Domnișoara Pogany (1912), – „unul dintre cele mai celebre și cuprinzătoare portrete ale secolului XX”. În 1937, la invitația Aritinei Tătărăscu, președinta Ligii femeilor gorjene, vine în țară și creează, la Târgu Jiu, tripticul Coloana fără sfârșit, Poarta Sărutului și Masa tăcerii. Încă din 1918, Brâncuși se gândea la crearea unei opere care să celebreze sacrificiile soldaților români din primul război mondial. În acest scop a realizat în 1918 prima versiune în lemn a Coloanei fără sfârșit. În 1943 a realizat Țestoasa zburătoare, ultima sa lucrare. În testamentul său, Bâncuși lăsa Muzeului de Artă Modernă din Paris toate capodoperele sale, cu tot cu atelierul său parizian, în condițiile în care statul român de la acea vreme n-a acceptat moștenirea artistică brâncușiană.
Tot mai retras în ultimii ani din viață, a fost îngrijit de un cuplu de români refugiați, până la moartea sa, care a survenit la 16 martie 1957. Odihnește întru eternitate în Parisul visurilor sale de artist, în cimitirul Montparnasse.
Constantin Smedescu
