Uniţi în cuget şi simţiri, slătinenii au sărbătorit „Mica Unire”

0
200

Pe un ger de crăpau pietrele, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie, câteva sute de slătineni s-au adunat în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza, în aşteptarea ceremoniei organizate de autorităţi, programată să înceapă la orele 10,00. Într-un mod care nu-i prea caracterizează pe români, ceremonia a început exact la ora anunţată. În deschidere, s-a intonat Imnul Naţional, apoi un sobor de preoţi în frunte cu părintele episcop Sebastian a ţinut o slujbă religioasă. După cuvântul prefectului de Olt, Silviu Neacşu, delegaţii reprezentând Prefectura Olt, Primăria Slatina, Consiliul Judeţean Olt şi alte instituţii importante ale municipiului şi judeţului au  depus coroane de flori. A urmat o paradă militară şi totul s-a încheiat cu tradiţionala Horă a Unirii.

În tot acest timp, din mijlocul participanţilor răsărea măiestuoasă statuia lui A.I.Cuza, parcă sorbind din sufletele lor bucuria cu care aniversau ceea ce el înfăptuise. De fapt, parcă retrăia bucuria moldovenilor şi muntenilor din ziua dublei sale alegeri, din 24 ianuarie 1859. O bucurie pe care ziarul „Românul” o descria astfel: „Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie… singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru!”. Iar când, la 8 februarie, A.I.Cuza venea la Bucureşti, după dubla sa alegere, în calitate de domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, bucureştenii l-au întâmpinat cu pâine şi sare, la intrarea în oraş. Apoi, peste 100.000 de bucureşteni l-au aclamat pe tot drumul până la Catedrala Mitropolitană, unde a depus jurământul: „Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei Române”.

Nu ştiu ce-şi şoptea în barbă măreţul domnitor, în timp ce privea mulţimea slătineană legănându-se molcom în Hora Unirii, stiu însă un lucru: că şi-a respectat cu sfinţenie jurământul, că n-a abdicat cu nicio literă de la el, că-n toată domnia sa scurtă a întreprins atât de multe reforme şi atât de profunde, că statul naţional ce s-a clădit pe ele a căpătat tăria piramidelor egiptene, despre care cineva spunea că însuşi timpul se teme de ele. Şi dacă autorităţi din toată ţara îşi tot dau întâlnire în jurul statuilor sale, pe 24 ianuarie, în fiecare an, oare de ce n-or fi împrumutând nimic din dragostea lui pentru ţară şi popor, din neodihna, din hărnicia  lui închinată înfătuirii tuturor acelor reforme necesare propăşirii neamului? Oare de ce nimeni nu-i urmează exemplul?

Dincolo de faptul că ceremonialul l-a care am asistat s-a desfăşurat după acelaşi tipic consacrat încă din paleoliticul democraţiei originale postcomuniste, nu pot să nu remarc faptul că slătinenii sunt încă alături de conducătorii lor şi participă în număr mare la evenimentele organizate de ei. Şi asta, în ciuda faptului că între gesturile lor fastuoase şi faptele lor concrete dedicate binelui public se întinde o întreagă epocă de piatră a promisiunilor neonorate.