Am intrat într-un tunel al crizei politice la capătul căruia nu se întrezăreşte nicio lumină. Cel puţin deocamdată. Ceea ce vedem şi auzim acum este o viermuială şi un vacarm în care nu se mai distinge nimic. Sau, dacă vrem neapărat să distingem ceva, este că preşedintele Iohannis, în disperarea lui de a avea cât mai repede „Guvernul meu”, a intrat într-un fel de sevraj. Este în stare să blocheze activitatea Guvernului, să arunce România în aer, numai să intre cât mai repede în posesia drogului puterii absolute..Cel mai nou, este blocată funcţionarea Senatului, după alegerea lui Teodor Meleşcanu ca preşedinte al acestei instituţii fundamentale a statului. Este clar că, în aceste condiţii, PSD nu va mai rezista mult la guvernare. Chiar dacă sesizarea de către guvern a Curţii Constituţionale, pentru a-l obliga pe Iohannis să accepte propunerile de miniştri, va fi urmată de o decizie favorabilă Guvernului, este doar o chestiune de timp până când PSD va trebui să cedeze guvernarea. Nu are altă soluţie. Presiunile sunt prea mari, şi vorbim de presiunile din afară, căci, privind înăntru, vedem doar nişte aburi subtil dirijaţi, care se vor risipi de îndată ce temperatura din creuzetul guvernării va fi adusă la nivelul dorit. Nu mai este vorba acum nici măcar de o democraţie originală, nu mai este vorba de niciun fel de democraţie.
Un mecanism democratic de înlăturare a unui guvern este, după cum bine se ştie, moţiunea de cenzură. Dacă PSD nu mai are majoritate parlamentară, cel mai simplu este să introduci moţiune de cenzură şi, dacă este votată, Guvernul cade fără drept de apel. Anunţată cu surle şi trâmbiţe de către liberali, aceştia se lovesc acum de neputinţa strângerii unui număr de semnături care să le dea garanţia că moţiunea va fi votată. Prin urmare, în disperare de cauză, se recurge la o acţiune de forţă, iar unul dintre instrumente este chiar Călin Popescu Tăriceanu, până mai ieri alături de PSD. Blocând Biroul Permanent al Senatului, cu asumarea riscului desfiinţării grupului senatorial ALDE prin excluderea lui Meleşcanu, practic, Tăriceanu îşi joacă soarta propriului partid. Mai mult, el pare să-şi fi dat acordul la această lovitură de stat în plină desfăşurare, în etape. Refuzul de către preşedintele Iohannis a numirii miniştrilor interimari propuşi de PSD, pentru a asigura funcţionarea Guvernului, blocarea activităţii Senatului, anticipând şi refuzul ultimelor propuneri de miniştri ALDE, înaintate de PSD, ce poate să însemne acestea, dacă nu o tentativă de lovitură de stat? Cum altfel s-ar putea numi încercarea de răsturnare a unui Guvern în afara singurului mijloc democratic în acest sens, care este moţiunea de cenzură?
În aceste condiţii, PSD nu are alternativă decât păstrarea guvernării. Nu poate renunţa, pur şi simplu, precum Ponta în 2015, după tragedia de la Colectiv. Atunci Ponta a procedat precum laşul care părăseşte câmpul de luptă ca să-şi salveze pielea. Acum Viorica Dăncilă pare să fie conştientă că o renunţare fără luptă ar produce seisme incalculabile în structurile de rezistenţă ale partidului. Pe direct spus, dacă s-ar retrage de la guvernare înainte de a face tot ce e posibil măcar pentru a slăbi acest asediu prelungit asupra PSD, consecinţa ar fi aceea că am putea asista la disoluţia partidului. Tocmai acum se cere din partea Vioricăi Dăncilă să-şi demonstreze toate abilităţile de adevărat om politic, care şi-a făcut ucenicia la locul de muncă. Într-adevăr, chiar dacă, poate, instinctiv, ea acţionează ca şi cum ar cunoaşte principiul că totdeauna o lovitură de stat operează pe termen scurt. Dacă nu-şi produce efectele imediat, o lovitură de stat se poate întoarce împotriva iniţiatorilor ei. De aceea, pentru PSD, cea mai potrivită tactică de urmat este rezistenţa înverşunată care să amâne efectele, să împiedice pe cât mai mult timp posibil ca lovirura de stat să-şi atingă scopul. Astfel, sunt toate şansele ca, până la urmă, preşedintele Iohannis să fie trezit din visul urât care este „Guvernul meu”.
Constantin Smedescu
