Un sat din nordul judeţului. Cam acolo unde încep sa se iţească Subcarpaţii şi pădurile mai puţin umblate de picior de om, acolo unde oamenii au rămas frumoşi la minte şi la suflet, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremurilor ce le trăim.
A nins . Şi ninge în continuare cu nişte fulgi mari şi pufoşi, de parcă n-ar mai fi nins niciodată… Deja peisajul e feeric, iar copiii au ieşit din case să se bucure de zăpadă. Toţi sunt în aşteptarea vacanţei, iar cum teme nu mai au, şi-au scos saniuţele „la aer” şi au început să ridice oameni de zăpadă prin curţi şi în faţa porţilor. Totul e asemenea vremurilor din copilărie, când aici am trăit cele mai frumoase momente . Atunci parcă simţeam mirosul de sarmale şi cozonaci din casa bunicilor încă de la intrarea în sat…aşa cum parcă îl mai simt şi acum.
Singura deosebire faţă de acele vremuri este telefonul mobil pe care orice copil îl are şi care îi mai distrage din când în când atenţia de la joacă. Dar parcă totuşi lipseşte ceva, pentru ca tabloul de dinainte de Crăciun să fie complet…
Parcă e prea multă linişte . Lipsesc sunetele caracteristice apropierii Ignatului, care se auzeau odată de prin curţile oamenilor. Dintre toate sunetele specifice zonelor rurale lipseşte exact…guiţatul.
Mă opresc în faţa curţii unor vecini . Tanti Ioana trebăluieşte de zor prin curte, dar se opreşte când mă aude strigând-o şi işi face palma streaşină deasupra ochilor, să mă vadă mai bine prin perdeaua de ninsoare . „Care eşti ?” întreabă în timp ce se apropie de poartă. Moşul i-a murit anul trecut ; s-a alăturat celorlalţi „locatari” de peste 80 de ani ( aşa cum se trăieşte pe aici ) ai cimitirului de la bisericuţa desprinsă parcă din poveşti, de pe valea satului. Tanti Ioana a sărit şi ea de 80, dar e încă „verde”, iar când se apropie Sărbătorile parcă întinereşte şi mai şi. „Săru’ mâna, tanti Ioană !” o salut fericită că o văd încă bine.
„Ăăă…Să trăieşti, mamă ! Mi se paru mie vocea cunoscută, da’ parcă
nu ştiam de un’ să te iau..” Mă imbrăţişează tremurând, în timp ce mă „ceartă” cu blândeţe : „Ai mai ajuns şi tu p’acasă ?!”. „Am mai ajuns, tanti. Mai greu, dar totuşi … Matale eşti bine, sănătoasă ?” „Da, mamă .. Mulţumesc lu’ Dumnezeu ! Cât m-o mai ţine, măcar aşa să fiu…Uite, mă pregătesc şi eu, că-mi vin copiii.” Pentru tanti Ioana „copiii” înseamnă toţi urmaşii săi; nu doar copiii, ci şi nepoţii şi strănepoţii.
” Vin şi ei de Ignat, să te ajute la porc, nu ?!” o întreb . Se opreşte locului o secundă,
deşi până atunci gesticulase permanent. Mă priveşte zâmbind ironic, hâtru, în colţul gurii : „Care porc, mamă ? Că l-am tăiat demult…!” Îi văd licărind o luminiţă poznaşă în ochi : „Păi începuseră să umble cu pesta porcină prin sate……Cică vin mistreţii din păduri până lângă casele oamenilor şi aduc boala.
Aşa că a tăiat lumea porcii. Ce, trebuia să aşteptăm să se îmbolnăvească şi să vină ei să ni-i ia ?!” se oţăra supărată. „Ei, na !” îi ţin şi eu isonul, zâmbind complice. „A pus lumea carnea la congelator, a făcut curăţenie în coteţele porcilor, şi a ars mizeria. Până la primăvară s-o potoli molima.”
„Aaa…de-asta n-auzeam eu niciun guiţat !” mă prefac mirată. „Păi da ! Da’ ce, măicuţă, chiar aşa, credeai că au „muţit” toţi porcii din sat ?” mă întreabă râzând de-a binelea .”Nu, mamă ! Anu’ ăsta facem Ignatu’ pe stil „african” – că cică e din Africa venită molima asta porcească. Acu scoatem porcu’ din congelator, nu din coteţ, ca până an’ !” Tanti Ioana a fost hâtră toată viaţa ei, dar acum, la bătrâneţe, parcă se întrece pe sine însăşi.
Dacă până atunci am reuşit cât de cât să-mi păstrez mina serioasă, ultima replică a mămăiţei m-a făcut să izbucnesc în râs . Şi-am râs amândouă cu sughiţuri până ne-au dat lacrimile . Aşa vremuri, aşa măsuri ! Ce mai poţi zice ?! Cât despre oamenii locului, ce să mai comentăm… Făcură ce făcură şi iar se descurcară ! Şi nici nu-i greu să te descurci când comunitatea din care faci parte acţionează asemenea unui stup şi face front comun împotriva oricăror probleme .
Am privit către Cer şi I-am mulţumit, primind fulgii de nea ce-mi cădeau pe faţă ca pe-o binecuvântare.
Şi L-am rugat să aibă grijă de aceşti oameni minunaţi care nu-i dau răului nicio şansă şi de locurile pe care le sfinţesc cu prezenţa lor . Peste cătunul dintre dealuri începea să se lase seara . Cu ochii închişi, redeveneam copil şi auzeam în minte vechiul colind al Crăciunului, care imi declanseaza in suflet focuri de artificii, an de an : „Steaua sus răsare / Ca o taină mare…”
Totul e bine .
KARA DENIZ
