O discuţie cu deputatul Dan Ciocan, pe tema vieţii de la ţară, nu poate fi altfel decât interesantă şi instructivă. L-am găsit la sediul societăţii sale din comuna Rotunda, comuna din care îşi trage rădăcinile şi în care trăieşte şi acum. Se întoarce aici ori de câte ori i-o permite activitatea de parlamentar. Este secretarul Comisiei pentru agricultură, silvicultură, industria alimentară şi servicii specifice din Camera Deputaţilor, unde se remarcă printr-o activitate susţinută în direcţia legiferării a tot ce poate veni în sprijinul agricultorilor. Ţine cu dinţii ca întreg programul PSD în domeniul agriculturii să se realizeze până la ultimul alineat. Şi nu are nicio îndoială că întreg acest program va fi transpus în practică până la sfârşitul actualului mandat.
L-am găsit aplecat asupra unor documente de pe masa sa de lucru. Nu a părut deloc deranjat de venirea noastră şi a acceptat bucuros să discute cu noi. N-am vrut să intrăm pe terenul alunecos al vieţii politice actuale, deşi, printre rânduri, l-am simţit la fel de devotat echipei cu care a plecat în politică şi cu care se regăseşte şi în prezent pe baricadele luptei împotriva tuturor acelora care nu obosesc să pună beţe în roata guvernării. Date fiind originile sale ţărăneşti şi faptul că o mare parte din viaţă şi-o petrece la ţară, printre ţărani, i-am cerut o posibilă definiţie a ţaranului român din zilele noastre. Iată ce ne-a spus:
„În mod tradiţional, ţăranul este definit ca omul care s-a născut şi a crescut într-un sat, care continuă să-şi petreacă cea mai mare parte din viaţă în sat şi care moare în satul respectiv. Aşadar, termenul de ţăran semnifică o apartenenţă la o comunitate rurală, o apartenenţă pe care şi-o câştigă prin naştere şi o îmbogăţeşte cu noile valenţe pe care i le conferă integrarea în efortul comun de dezvoltare a respectivei comunităţi. Repet, asta în mod tradiţional. Asta se înţelegea până nu demult prin calitatea de ţăran: o apartenenţă la o comunitate rurală. În prezent, ţaranul intră într-o definiţie mai complexă. Prin termenul de ţăran trebuie să se înţeleagă ceva mai mult. În conotaţia termenului intră acum şi atribute care se referă la ce face omul într-un sat. Eu, de pildă, dacă mă numesc ţăran, este şi prin prisma activităţii pe care o desfăşor la ţară. A fi ţaran, în zilele noastre, a devenit o meserie. Meseria de ţăran se învaţă, e foarte complexă, acum, la ţară, trebuind să fii cum ar fi zis bietul Ceauşescu: un om multilateral dezvoltat. Şi încă altceva: ţăranul din zilele noastre trebuie să fie un mare iubitor de pământ. Poate mai mult decât oricând, ţaranul trebuie să-şi iubească pământul, să plouă cu iubire peste pământul pe care-l munceşte; să-l ude, bineînţeles, cu sudoarea frunţii sale, dar şi cu stropii de aur ai iubirii pornite din adâncul inimii. Căci şi pământul din zilele noastre nu mai este cel dintotdeauna. Nu mai are nevoie doar de munca ţăranului, ci şi de iubirea lui. Dacă nu se simte iubit, ocrotit, respectat, pământul se poate răzbuna. Îşi poate ascunde izvoarele fertilităţii, devenind unul arid, sterp, extrem de zgârcit în a-şi mai întoarce faţa către ţăranul care nu-l iubeşte. Uitaţi-vă ce se întâmplă acolo unde pământul nu este iubit. Oricâte îngrăşăminte ai turna peste el, nu faci decât să-l otrăveşti şi mai mult. Iar roadele pe care ţi le dă, chiar dacă pot fi mai multe, nu mai au niciun gust. Când se simte călcat în picioare, pământul se răzbună. De aceea zic eu că ţăranul din zilele noastre trebuie să se poarte cu pământul precum cu un prieten şi să aibă tot timpul grijă să nu-l îmbolnăvească”.
L-aş fi ascultat oricât pe ţăranul Dan Ciocan. Chiar şi din fragmentul pe care vi l-am redat, cred că se poate înţelege clar de ce pământul de la Rotunda este atât de fertil. Pentru că este iubit.
