Oare în ce categorie de lucruri pot fi încadraţi cei care în seara zilei de 10 august o loveau cu atâta ură pe copila jandarm? De oameni nu poate fi vorba, cel mult un gunoi uman. Dar cel mai bine le-aş zice leproşi. Şi iată de ce.
Există două feluri de lepră: lepra tuberoasă, cu plăgi pe corp, şi lepra periferică, ce atacă nervii periferici. Un bolnav de lepră periferică nu mai simte durerea. Se poate înţepa într-un cui, poate merge o zi întreagă cu un cui înfipt în talpă, până la os, că tot nu-l doare. Sau poate intra cu mâinile sau cu picioarele într-un vas cu apă clocotită şi nu va simţi că se opăreşte. Poate privi cum îi cade carnea de pe mână, dar nu-şi retrage mâna. Lipsa durerii pentru un lepros este o calamitate, căci nu se poate feri de pericole, nu reacţionează în faţa răului.
Mă gândesc la nenorociţii care o loveau pe femeia jandarm şi îmi închipui că primii care ar fi trebuit să simtă durerea erau ei inşişi. Pe ei trebuia să-i doară pumnii şi picioarele aruncate în trupul bietei copile de 20 de ani, care îşi făcea serviciul. Aud că s-ar putea să se fi ales cu o fractură cervicală ce ar fixa-o într-un scaun cu rotile pentru toată viaţa. Dar credeţi că pe ei îi va durea ceva? Să nu te mai doară durerea altuia, a semenului tău, asta înseamnă să fii atins de lepră. Pentru un om normal, durerea este un dar, o binecuvântare. Leprosul, cu nervii periferici atrofiaţi, nu simte durerea. De aceea, şi cuprins de flăcări, cu carnea sfârâind pe el, poate trece şi râzând printr-un tunel de foc, chit că la ieşire nu mai rămâne din el decât un ciot. De pe urma unor astfel de cioturi umane, lăsate libere printre oameni normali, România riscă acum să devină o uriaşă leprozerie…
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
