Marii artiști parcă ne sunt trimiși de zei, să ne facă viața mai frumoasă, pe acest pământ ieșit din infinitatea cosmică. La fel ca în cazul multor popoare, și cu românii zeii au fost extrem de generoși, trimițându-le artiști din tot spectrul artei. Cu mulți dintre ei însă, condițiile din țara noastră nu au fost la fel de generoase, obligându-i să-și caute împlinirea artistică sub alte zări. Unul dintre aceștia a fost chiar Constantin Brâncuși. S-a născut la 19 februarie, 1876, în satul Hobița, comuna Pestișani, din județul Gorj. Aici a crescut și a învățat primele secrete ale meșteritului în lemn, de la tatăl și bunicul său, ce practicau o meserie – dulgheritul – specifică zonei.
De timpuriu, copilul Brâncuși s-a simțit atras de arta sculptării lemnului porților, cu diferite motive populare. Dar nu avea stare, mereu era în căutare de ceva nou, motiv pentru care deseori fuge de acasă și se angajează pe la diverși meșteri de butoaie sau prin ateliere de vopsitorie. În 1894, la 18 ani, începe cursurile Școlii de Meserii din Craiova, la clasele cu specializarea sculptura în lemn. După absolvirea acestei școli, devine student, în 1898, la Școala Națională de Arte Frumoase. În această perioadă, realizează singura lucrare publică din București, respectiv bustul generalului medic Carol Davila, care se poate vedea și azi în curtea Spitalului Militar. Avea atunci 27 de ani.
Dar viermele inspirației sale rodea adânc în lemnul consacrat al sculpturii universale, care nu se mai potrivea cu viziunea sa artistică. Și cum în Franța se afirmase sculptorul Auguste Rodin ca un avangardist în materie, Constantin Brâncuși merge pe urmele sale și se angajează chiar în atelierul acestuia de la Paris. Dar nu lucrează aici decât câteva luni, hotărât să-și aleagă un drum propriu în sculptură. În atelierul lui Rodin nu avea nicio șansă, pentru că „nimic nu crește la umbra copacilor mari” – după propriile spuse. Ajutat de statul român, își continuă studiile la Paris și realizează primele lucrări pentru care este primit în cercul marilor artiști ai vremii. Treptat, îmbinând arta populară din zona natală cu ce a preluat de la Rodin, și-a creat un stil propriu în sculptură, cu care i-a impresionat pe contemporani și care continuă să impresioneze și azi. Este unul dintre pionierii abstracționismului în sculptură, lucrările sale cucerindu-și publicul prin modul original în care s-a folosit de materialul avut la dispoziție și prin eleganța vizuală a rezultatului obținut.
Cele mai importante lucrări care i-au adus celebritatea sunt: „Sărut” (1907), „Muza adormită” (1909), „Rugăciune” (1910), – prima lucrare care marchează momentul depășirii influenței lui Rodin, – „Pasărea măiastră” (1910), „Prometeu” (1911), „Domnișoara Pogany” (1912), – „unul dintre cele mai celebre și cuprinzătoare portrete ale secolului XX”. În 1937, la invitația Aritinei Tătărăscu, președinta Ligii femeilor gorjene, vine în țară și creează, la Târgu Jiu, tripticul „Coloana fără sfârșit”, „Poarta Sărutului” și „Masa tăcerii”. Încă din 1918, Brâncuși se gândea la crearea unei opere care să celebreze sacrificiile soldaților români din primul război mondial. În acest scop a realizat în 1918 prima versiune în lemn a „Coloanei fără sfârșit”. În 1943 a realizat „Țestoasa zburătoare”, ultima sa lucrare. A murit la 16 martie 1957 și a fost înmormântat în cimitirul Montparnasse, din Parisul visurilor sale de artist.
„Poet al formelor cioplite”, Brâncuși ne-a lăsat o monumentală operă poetică, cioplită în lemn și piatră, un univers artistic unic prin complexitatea și armonia componentelor sale, rezultat al unui crez artistic de la care nu s-a abătut niciodată: „Artistul trebuie să știe să scoată la lumină ființa din interiorul materiei și să fie unealta care dă la iveală însăși esența sa cosmică într-o existență cu adevărat vizibilă”.
Constantin Smedescu
