Când nulităţile vorbesc

0
387
Dan Puric şi Tudor Gheorghe – două monumente de românism, pe care am avut încă o dată bucuria să le admir, în toată semeţia lor, într-o seară din săptămâna trecută, pe unul dintre canalele noastre de televiziune. Din păcate, nu am avut posibilitatea să-i văd vreodată în carne şi oase şi poate că tocmai această distanţă faţă de ei îmi accentuează senzaţia unor fiinţe desprinse parcă din altă istorie a României contemporane. Ori de câte ori îl văd pe câte unul şi îl ascult prin intermediul micului ecran, în mintea mea se produce o asociere ciudată: parcă un înger îşi întinde aripile protectoare peste întreg sufletul românesc. În seara magică de care vă vorbesc, i-am văzut pe amândoi, unul după altul, în două emisiuni succesive şi mi-am zis, pentru a nu ştiu câta oară, că atâta vreme cât, în Sodoma politică dâmboviţeană, sufletul româneasc încă se mai poate răsfrânge în asemenea inflorescenţe de iubire faţă de ţară şi popor, Dumnezeu poate admite că există speranţă, că nu totul este pierdut.
Avea dreptate Eminescu, cu al său principiu al selecţiei inverse, invocat şi de Dan Puric în seara respectivă. Este principiul care ne spune că nu rezistă cel mai tare, aşa cum ar fi normal. Explicaţia e simplă: se creează un mediu în care valorile sunt anihilate şi se permite ieşirea la suprafaţă a nonvalorilor. La noi, s-a lucrat la crearea acestui mediu încă din 1990 şi acum culegem roadele: într-un mediu de ură şi vrajbă, nonvalorile au devenit lideri şi ne conduc destinele. Adevăratele valori n-au rezistat.
Cândva, Ileana Vulpescu spunea că datoria câmpiei este să pună în evidenţă relieful. Dar ea avea în vedere o câmpie vie, dinamică, într-o continuă mişcare a plăcilor tectonice, astfel încât şi relieful să apară ca un produs al ei, răsărit din ea şi continuând să se sprijine pe ea. Or, la noi s-a lucrat la o asemenea tasare a câmpiei, încât nu se mai distinge nimic la suprafaţa ei, nicio denivelare. Totul a devenit atât de neted!… Cu greu ne mai putem afirma identitatea inconfundabilă, iar tineretul de azi pare să fie complet deconectat de la tradiţii. Pe o asemenea câmpie la a cărei aplatizare s-a lucrat în mod sistematic cu tăvălugul Şcolii româneşti postdecembriste, nici relieful nu mai apare ca fiind produsul ei natural; pare mai degrabă un relief prefabricat, implantat şi susţinut de nişte contraforţi aduşi din afară.
Noroc că încă mai avem parte de asemenea personalităţi, precum Dan Puric şi Tudor Gheorghe, de pe umerii cărora mai putem să simţim puritatea şi frumuseţea spiritului românesc. Pe umerii lor ridicându-ne, putem vedea şi munţii, cu frunţile lor albite în pulberi de stele. Un lanţ de munţi tivindu-ne orizonturile – aşa le apar valorile româneşti perene celor care ştiu să scruteze în zare şi pot simţi bătaia lină a vântului eternităţii peste întregul cuprins mioritic. Pe culmile munţilor s-au refugiat ai noştri şi au supravieţuit ori de câte ori istoria le-a clătinat temeliile. Mulţi dintre contemporanii noştri îşi caută şi în prezent refugiul pe astfel de culmi şi încearcă să rămână aici cât pot, căci întoarcerea la câmpie le-ar întina aripile. Dan Puric şi Tudor Gheorghe s-au întors la câmpie şi acum suportă consecinţele: din toate părţile se năpustesc asupra lor ciulinii bărăganului. De exemplu, în ochii lui Daniel Funeriu, fost ministru al învăţământului, Tudor Gheorghe este o „canalie talentată”. De asemenea, despre un alt monument de patriotism – actorul Mircea Diaconu, un fost candidat în ultimele alegeri prezidenţiale (Toader Paleologu) spunea că este un actor bun doar „în roluri de prost”. De unde se vede că oricine îşi iubeşte ţara şi poporul este taxat imediat ca naţionalist, antieuropean şi împroşcat cu noroi.
Să stea liniştiţi domniile lor! Cine-i atacă nu sunt decât nişte pigmei alungaţi din pădurea seculară a reliefului românesc şi care fierb acum în acest „cazan babilonian” care a devenit câmpia românească. Se întâmplă ca peste tot şi dintotdeauna: când apele (citeşte valorile) se retrag, ies la iveală epavele. Şi când nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, limba nulităţilor poate să se impună, vremelnic, ca limbă oficială.
Constantin Smedescu