Dacă mai există oameni pe faţa pământului care încă se îndoiesc de minunile lui Iisus Hristos, de două lucruri nu se mai poate nimeni îndoi: de Moartea şi de Învierea Sa. Moartea Lui prin răstignire e cel mai de necontestat fapt din biografia sa. Despre o astfel de moarte, Cicero vorbea ca despre un spectacol pe care un cetăţean roman nici măcar n-ar trebui să ştie că există. Şi totuşi în statul roman se practica pedeapsa cu moartea prin răstignire, dar era rezervată rebelilor politici. A fost Iisus un rebel politic? În comparaţie cu ideile zeloţilor, cele propagate de Iisus nu conduceau în niciun fel la o calificare ca rebel. O recunoaşte chiar Pilat, când le spune preoţilor: „Mi-aţi adus înainte pe omul acesta ca pe unul care aţâţă norodul la răscoală. Şi iată că, după ce l-am cercetat cu de-amănuntul, înaintea voastră, nu l-am găsit vinovat de niciunul din lucrurile de care-l pârâţi. (…) şi iată că omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte” (Luca, 23 – 14,15).
Un alt condamnat la moarte, Socrate, a murit înconjurat de elevii săi. Iisus, în schimb, a murit părăsit de toţi ucenicii săi. În jurul lui Socrate, elevii săi îi sorbeau ultimele cuvinte. El putea să moară, importantă era învăţătura lui. Elevii săi o aveau deja consemnată în caietele lor de notiţe şi aveau s-o transmită posterităţii. Ucenicii lui Iisus nu şi-au notat nimic din ce a spus el, în timpul vieţii Lui, ei au scris numai din amintiri, la mulţi ani după moartea Lui. O moarte care i-a surprins şi i-a aruncat într-o nedumerire totală. Le spusese că e Fiul lui Dumnezeu, le promisese Împărăţia lui Dumnezeu, fuseseră martori oculari la minunile Lui… – cum să-şi explice că fusese supus celei mai umilitoare dintre morţi? Moartea Lui contrazicea tot ce aşteptaseră ei de la El, îi contraziceau însăşi Învăţătura. Căci persoana şi învăţătura sa erau de nedespărţit. Tot ceea ce spusese El se dovedea egal cu zero, de vreme ce romanii şi evreii au putut să-l condamne la moarte şi să-şi bată joc de El. Nici măcar nu L-au urmat pe drumul crucii. În mod normal, pentru că Persoana şi Învăţătura, în cazul Lui, erau inseparabile, moartea lui Iisus ca Persoană ar fi trebuit să însemne sfârşitul şi al Învăţăturii Lui; de asemenea, dezicerea de El a tuturor adepţilor.
Într-o carte scrisă prin secolul al IV-lea, Atanasie cel Mare ne spune că moartea lui Iisus a fost publică, în văzul tuturor, prieteni sau duşmani. Dacă n-ar fi fost răstignit – o pedeapsă romană – ar fi fost omorât cu pietre, aşa cum se practica la evrei. Aşa cum va fi omorât, puţin mai târziu, primul martir creştin – sfântul Ştefan. Oricum, El trebuia să moară, ca să învie. Prin omul Iisus, Dumnezeu a învins moartea nu, pur şi simplu, ştergând-o cu buretele de pe tabla de şah a destinului umanităţii. A învins-o prin Om, nu din afara lui, ci dinăuntrul lui. Prin omul cel mai decăzut, considerat criminal, urât de contemporanii săi şi dat cu bucurie morţii. Acesta a fosi Iisus în mintea tulburată a călăilor săi: un criminal! El, care nu omorâse pe nimeni… Adică, Dumnezeu a luat omul de la rădăcinile lui animalice şi a urcat prin el, curăţindu-l de toate păcatele ce au pătruns în el prin neascultarea lui Adam. Moartea lui Iisus, cea mai umilitoare şi chinuitoare dintre morţi, a fost ca putregaiul care, crescut pe trupul umanităţii, a fost înlăturat prin extirpare.
Cui pe cui se scoate, se spune. Cu moartea Sa, Iisus a scos cuiul morţii din carnea omenirii şi l-a azvârlit în pustiu, vălurind peste el nisipul iertării. Şi dacă oamenii încă se înţeapă în cuiul acesta, este doar pentru ca, în liniştea şi pacea somnului morţii, să poată aştepta oricât lumina vieţii veşnice. Căci Învierea este al doilea fapt indubitabil din biografia lui Iisus. Mai puţin incontestabil decât Moartea, la început, căci Învierea nu a fost publică. Nimeni nu L-a văzut rupându-şi fâşiile de pânză în care i-a fost învelit trupul sau dând la o parte piatra mormântului. Şi nici măcar nu l-au văzut mulţi, după Înviere. S-a arătat doar câtorva dintre ucenicii săi. Prin jertfa martirică a acestora şi a celorlalţi sfinţi mai apoi, treptat, Învierea Lui a devenit la fel de incontestabilă ca şi Moartea.
Poate cineva se mai întreabă încă: de ce Iisus cel înviat nu s-a arătat şi călăilor săi? Să-i sfideze cu Învierea Sa? Tocmai aici, cel mai clar, eu îl recunosc pe Iisus ca pe Dumnezeu. Cel Înviat nu mai era Om. Era Dumnezeu. Prin Înviere, natura Lui umană s-a separat de natura Lui divină. Cea umană a intrat în pământ, precum un ţăruş de împământare, care să preia toate fulgerele Luminii. Chiar şi cei câţiva ucenici care L-au văzut, L-au văzut prin ecranul de protecţie al iubirii Lui nemăsurate faţă de ei; care, iubindu-se între ei aşa cum El i-a iubit, aveau să răspândească în lume noua Poruncă şi, odată cu ea, certitudinea Învierii.
De la Moartea şi Învierea lui Iisus, orice moarte a omului are în ea sămânţa Învierii. Ca să germineze această sămânţă, nu este nevoie decât ca o singură lacrimă din mila ca o ploaie a lui Iisus să cadă peste ea… Hristos a înviat!
