Este, de fapt, o discuţie despre natura luminii – acea lumină pe care am crezut că o vedem la capătul tunelului în care am intrat după răsturnarea, prin lovitură de stat, a regimului ceauşist. În sfârşit, după 26 de ani de nefastă tranziţie, am văzut în 2016 cum vine un partid politic cu un program de guvernare care să fie şi în folosul românilor. PSD, întorcându-şi faţa către români, părea să fie lumina pe care atât am aşteptat-o să răsară de sub orizont, motiv pentru care, în decembrie 2016, i-am acordat votul şi dreptul de a ne guverna ţara. Nu era prima dată, ne-a mai înşelat speranţele în câteva rânduri, după cum la fel de înşelaţi am fost şi de partidele din cealaltă tabără, opusă PSD-ului. De data aceasta însă, chiar am crezut că nu se va mai întâmpla. Măririle de salarii şi de pensii de la începutul lui 2017, noua lege a salarizării unitare, dar şi altele, au fost semnale clare că ne îndreptăm, în sfârşit, către o stare de normalitate, în care bietul român de rând să nu mai fie umilit în ţara lui, să nu mai fie cel mai prost plătit pentru munca lui. Aşa am crezut, refuzând să admitem că sub piatra pe care tocmai începuserăm să ne clădim planuri de viitor se mai ascund încă destui balauri în stare să răstoarne piatra. N-au răsturnat-o încă, dar sunt pe cale de a o face, iar naţiunea întreagă urmăreşte zilele acestea, cu sufletul la gură, zvârcolirile din şerpăria care a resimţit fiorii de gheaţă care ar obliga-o să intre în hibernare. Posibilitatea ca PSD să-şi realizeze programul de guvernare i-a speriat atât de tare pe cei care i-ar vrea în continuare pe români la mila lor, încât au trecut imediat la contraatac, folosindu-se de calul troian pe care avuseseră grijă, din timp, să-l strecoare între zidurile cetăţii. Iar lângă Sorin Grindeanu a apărut ca din senin acest Victor Ponta, care se crede un fel de Ahile al politicii româneşti, în armura strălucitoare a unui tupeu înăscut şi a unei ingratitudini fără limite, de vreme ce a uitat atât de uşor că a crescut la sânul PSD. Pe de altă parte însă, nu înţelegem deloc inabilitatea politică a lui Liviu Dragnea şi a celor din jurul său. Retrăgând Guvernului Grindeanu susţinerea politică, n-au ştiut ce-i aşteaptă? În ce logică or fi gândit? În cea tradiţională, aristotelică, sau în logica mai nouă, propusă de filosoful francez de origine română, Stephan Lupasco?
Acest filosof, dezvoltând o „logică dinamică a contradictoriului”, a criticat toate elaborările logice anterioare, de la cea aristotelică până la cele contemporane, pentru motivul că toate sunt lipsite de„un principiu de naştere” şi, de aceea, sunt logici statistice, înregistrări pasive ale unor stări de lucruri posibile. Principiul – ca principiu de naştere, ca agent dinamic al dezvoltării – pe care Lupasco îl aşează la baza logicii sale este cel al antagonismului: „o energie, un dinamism oarecare, dacă există, ca să existe, trebuie să implice o energie, un dinamism antagonist”. Concret, dacă există o energie, trebuie să existe cu necesitate şi o energie negativă, anulând principiul noncontradicţiei din logica tradiţională care, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, admite numai una din două: sau este, sau nu este. Tradus în limbajul politicii dâmboviţene, acest principiu din logica tradiţională devine: dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Este însă o traducere absolut incorectă şi nu e de mirare că este preferată de dictatori. Gândind aristotelic, liderii politici nu sunt în stare să admită poziţiile contrare şi să caute căile prin care ele se pot concilia. Tocmai din acest punct de vedere, Liviu Dragnea s-a dovedit un mic lider politic. Retrăgând sprijinul politic propriului guvern, l-a tratat ca pe propriul duşman, în loc să încerce tot posibilul să-şi aducă miniştrii pe calea cea bună, dacă au părăsit-o. Şi acum, depunând moţiune de cenzură împotriva propriului guvern, demonstrează că n-a auzit de acea „logică dinamică a contradictoriului” în virtutea căreia poziţiile contrare sunt întrinseci şi inevitabile. Probabil că se află şi el în aceeaşi stare de perplexitate în care s-a aflat la un moment dat marele fizician von Pauli, când a descoperit principiul care îi poartă numele, principiul excluziunii. Potrivit acestui principiu (în absenţa căruia întreaga materie ar dispărea într-un ocean de lumină), când un electron, într-un atom, se găseşte într-o anumită stare, el anulează oricărui alt electron posibilitatea de a se găsi în aceeaşi stare (de aici denumirea de principiu al excluziunii, pe care se sprijină întreaga diversitate a structurilor atomice şi moleculare). Straniu principiu, în faţa căruia von Pauli şi-a recunoscut neputinţa de a-i găsi fundamentul logic. Da, dar el judeca în termenii logicii clasice! Salvarea vine din partea logicii dinamice a contradictoriului, care postulează existenţa unui context antagonist în natura şi structura dinamică a oricărui eveniment. Prin urmare, cu referire la natura ondulatorie sau corpusculară a luminii, care a frământat multă vreme lumea ştiinţifică, Stephan Lupasco decide: „Nu există niciun fel de nici undă-nici corpuscul, ci undă, întotdeauna mai mult sau mai puţin corpusculară, şi corpuscul, întotdeauna mai mult sau mai puţin ondulatoriu, şi niciodată corpuscul sau undă absolute”. Deci, undă şi corpuscul, nu undă sau corpuscul!
Revenind la Liviu Dragnea, în condiţiile în care contextul antagonist al politicii româneşti îl obligă să fie şi cal, şi măgar, pentru a nu crea confuzii, îi cerem să precizeze pe terenul cărei logici se află. Şi cal, şi măgar, într-o logică aristotelică, e clar că nu se poate, iar dacă se ambiţionează să joace pe acest teren, ajunge la absurdităţi de genul acestei moţiuni de cenzură împotriva propriului guvern. Numai într-o logică dinamică a contradictoriului el poate să fie şi cal, şi măgar. În această logică însă, el trebuie să fie foarte atent când e cazul să fie mai mult cal şi când mai mult măgar. Până acum, a mers mai mult pe a doua variantă. E timpul, în sfârşit, să o încerce şi pe prima! Daca mai poate…
