„Istoria Slatinei este inepuizabilă”- interviu cu fotograful şi ziaristul George Piţulescu

0
256

Ce legătură există între profesia ta de dascăl şi pasiunea pentru fotografie?

Am fost profesor doar doi ani. În mediul rural, la Dobroteasa, Leleasca şi Dejeşti (Vitomireşti). Am plecat din învăţământ, pentru că, după tăierile de salarii din 2010, care au fost mult mai mari de 25%, simţeam că trebuie să vin cu bani de-acasă. Atunci aveam un aparat foto, care, după 10 poze, nu mai era funcţional. Era mare consumator de energie şi stăteam mai mult la încărcat baterii decât să fac poze. Făceam poze, nu fotografii. Am avut (şi încă îl mai am) un aparat foto pe film. Cu el am fotografiat prin Băile Herculane, centrul Drobetei şi Porţile de Fier 1. Între profesie şi pasiune nu e mare legătură. Doar dacă profesia se îmbină cu pasiunea. Dar nu-mi doresc să fac profesie din pasiune, pentru că atunci va dispărea pasiunea.

În momentul de faţă profesezi ca jurnalist. Cât de importantă este fotografia într-un articol?

Jeana Gheorghiu, Pamfil Şeicaru sau Mihai Eminescu erau jurnalişti… Fotografia, care însoţeşte articolul, are calitatea de martor şi probă, în acelaşi timp, la cele prezentate într-un articol anume. Ea poate ajuta articolul să aibă impact şi credibilitate. Pe vremuri, ziarele aveau proprii fotoreporteri. Acum,lucrurile stau altfel: ziaristul, cu sau fără talent artistic, face şi poze pentru material, unde e cazul.

 Cum a luat naştere proiectul „Iubim Slatina” şi în ce constă?

Încă din vremea studenţiei am avut în gând să fac un album despre Slatina, datorită primei monografii a urbei noastre, „Istoria Oraşului Slatina”, de George Poboran. Am găsit-o la Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu”. Am făcut tot posibilul să intru în posesia unui exemplar al cărţii. După câţiva ani, mi-a vândut-o cineva din Braşov, pentru că strângea bani pentru extirparea unei tumori. Din păcate, persoana nu a supravieţuit. Mi-a zis să am grijă de ea ca de o parte din mine. Într-un final, în ianuarie 2017 am lansat pagina de Facebook „Iubim Slatina”, iar în luna mai am depus dosarul pentru obţinerea de fonduri nerambursabile de la Primăria Slatina. Proiectul a îndeplinit toate cerinţele regulamentului. Voi continua să fac albume. Istoria Slatinei este inepuizabilă.

De curând, în proiectul „Iubim Slatina”, au apărut cărţi poştale cu imagini de ieri şi de azi din Slatina. Consideri că ele mai reprezintă un mijloc de comunicare pentru zilele noastre?

De ce nu? Acesta este şi scopul lor. De a reînvia o obişnuinţă din perioade demult apuse. Trebuie să ne mai desprindem de criminalele telefoane. Băieţii nu mai iubesc fetele decât prin emoticoanele din messenger, sentimentele lor sunt captive în nişte unde periculoase sănătăţii. Tehnologia ne face imaturi şi inumani. Luaţi un pix şi scrieţi-le celor dragi ce simţiţi, apoi expediaţi prin poştă. E atât de simplu şi sănătos, şi mai ieftin decât o cartelă de telefon.

Ai făcut sute de fotografii, poate chiar mii. Care este instantaneul tău de suflet şi de ce? Ni-l poţi arăta?

E greu să spun care este instantaneul de suflet. Un părinte nu poate spune că are doar un preferat dintre copiii săi. Acesta nu mai este părinte. Este un cutare care preferă un obiect. Sunt multe fotografii la care ţin, pe care le-am realizat cu sufletul, aparatul fiind doar un intermediar. Totuşi, ca să răspund întrebării, am să dau un exemplu. Este vorba despre o fotografie realizată în luna septembrie a anului 2015, pe scările de la Casa de Cultură a Tineretului din Slatina. Un căluşar este protagonistul fotografiei. Se numeşte Cătălin.

L-am căutat doi ani de zile după aceea. Am întrebat mulţi instructori de dans, oameni care aveau legătură cu etnografia, să vadă, după costumul de căluşar, din ce zonă provine. L-am găsit prin instructorul Marin Scarlat, care l-a recunoscut imediat, pentru că era din ansamblul său. Băiatul a fost prezent la lansarea primului album „Iubim Slatina”. Am văzut căluşarul ca pe o emblemă a României, tinereţea care se sprijină pe tradiţie.

Slatina are atât statui, cât şi clădiri cu adevărate poveşti în spate. Care poveste te-a impresionat cel mai mult?

Slatina are atâtea poveşti… La statui, povestea care îmi place cel mai mult este cea a Monumentului Ecaterina Teodoroiu. Cum slătinenii au dat bani pentru realizarea ei şi pentru ziua inaugurării. Cum Regina Maria a iubit mult pământul slătinean. Cum sculptorul Dumitru Măţăoanu a pus mult suflet în această operă de artă. Epuizarea şi numeroasele comenzi, cărora nu le mai făcea faţă, l-au determinat să cedeze psihic şi fizic, recurgând la un gest necugetat. La clădiri, povestea Catedralei Ionaşcu rămâne una de suflet pentru mine. Cum s-au cunoscut Ioan Ionaşcu cu Neaga, care au devenit părinţii unicei lor fiice, Rada, ce moare la scurt timp „înăbuşită de nebăgare în seama”. Ridică o biserică în curte, dar în timp, grav afectată, a fost demolată şi, pe locul acesteia, la 1877, după cinci ani, este finalizată noua catedrală. Cea de care ne bucurăm şi astăzi. Soţii Ionaşcu mor de „damblageală”. În ultimii ani de viaţă, Neaga nu mai ştia nimic, obişnuia să ocolească biserica şi să o strige: „Fata maichii”.

Cum defineşti, cu propriile cuvinte, „fotografia”?

Plecăm de la definiţia fotografiei. Este modul în care lumina „scrie” imagini. Totuşi, lumina rămâne un element tehnic în realizarea fotografiei. Sufletul trebuie să facă poza. Dacă nu pui suflet, degeaba eşti „profesionist” sau „artist fotograf”. Azi, toată lumea face poze. Fotografii mai puţin. Tehnologia de azi a omorât fotografia adevărată. Sunt multe persoane care spun că fac fotografii. Nu fac nicio fotografie. Fac poze RAW, pe modul Manual, pe care le bagă în programe ca Lightroom sau Photoshop şi aşa fac ei artă fotografică. Uneori, când fac şi eu asta, mă simt un criminal. Dacă nu revenim la aparatul foto cu burduf sau la cel cu film, nu vorbim de artă în domeniul ăsta. Să fie clar!!!

Cum te vezi peste 50 de ani? Dar oraşul Slatina, cum îl vezi?

O să am 82 de ani atunci. Mă văd un om cu suflet tânăr, care se va bucura de realizările din viaţa lui, care nu se v-a gândi deloc la moarte. Evident, tot în Slatina mă văd. Şi, de-ar fi să fiu un muribund, la acea vreme, atunci vreau ca cineva să mă ducă pe Dealul Grădişte, să văd panorama Slatinei, să plec cu imaginea oraşului meu iubit în acea groapă… unde or să mă mănânce viermii şi nu voi şti ce e aia Rai sau Iad. Slatina va fi un punct important pe harta ţării (promite de pe acum acest lucru), un oraş schimbat, dar fără prea multă identitate, fără clădirile din Centrul Vechi şi cu oameni care abia vor cunoaşte puţin din istoria urbei. Se va putea ca Slatina să-şi păstreze identitatea, însă numai dacă vor exista oameni patrioţi, iubitori de locul natal. Îmi doresc ca slătinenii să fie, în permanenţă, conectaţi la realităţile oraşului, să îl promoveze, să semnaleze autorităţilor neregulile şi să îl menţină curat şi frumos. Iar autorităţile să fie real interesate de problemele cetăţeneşti si să sprijine dezvoltarea locală. În rest, să zâmbiţi mereu!