FOTO. Ankara văzută prin ochi de olteancă

0
152

Se-ntâmpla o premieră. Zburam pentru prima dată în viața mea cu avionul. Către Ankara, capitala Turciei. Nu-mi era frică deloc, probabil eram mult prea obosită ca să-mi mai fac griji din cauza zborurilor: primul era de la București la Istanbul la ora 05.55, al doilea de la Istanbul la Ankara de la ora 10.00, iar noi două eram nedormite de mai bine de 24 de ore.

Am avut noroc să fiu împreună cu Alexandra, o slătineancă perfecționistă și deșteaptă foc, care, având experiența mai multor zboruri, a avut grijă să nu ne rătăcim, să trecem prin toate controalele și să fim la timp în avion. Turkish Airlines a fost compania aleasă de noi, ceea ce l-a făcut pe un prieten de-al nostru să exclame: ”bogătane, frate!”.

Scopul călătoriei noastre s-a materializat în participarea la un curs despre educație, numit Every Child Has The Right To Play (n.r. Fiecare copil are dreptul la joacă). Cursul s-a desfășurat în perioada 7 – 18 septembrie și au participat reprezentanți din Estonia, Croația, România, Turcia, Portugalia, Bulgaria, Polonia și Grecia.

Sesiunile de curs erau în număr de două pe zi, dimineața și după-amiaza, am parcurs și câteva workshopuri, dar și jocuri care să ne consolideze echipa și să ne facă să știm mai multe unii despre ceilalți și despre țările pe care le reprezentăm.

De asemenea, am participat la dezbateri unde am prezentat fiecare situația sistemului educațional din țara noastră, dar și situația copiilor de refugiați și imigranți. Organizatorii ne-au dat prilejul să lucrăm în două după-amieze cu copii de refugiați din Siria. Probabil aceste două momente au fost cele mai emoționante și grele pentru noi. Ne era greu să lucrăm cu acești copii, din mai multe motive: comunicarea era foarte grea din moment ce nu vorbeam aceeași limbă, unii dintre copii aveau prea multă energie și erau gălăgioși, alții stăteau cuminți și ne priveau cu uimire când încercam să le explicăm și arătăm ce activități vom întreprinde împreună. După fiecare sesiune de joacă cu acești copii, plecam aproape toți cu ochii șiroind de lacrimi, pentru că micuții ne strângeau atât de tare în brațe încât dacă ar fi avut mai multă putere ne rupeau oasele. Veniseră triști și speriați, iar după câteva ore de stat cu noi plecau zâmbind cu gura până la urechi.

Am avut și ceva timp să vizităm câteva obiective turistice reprezentative pentru capitala Turciei. Mai întâi, am bifat Mausoleul Anitkabir dedicat lui Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul și primul președinte al Republicii Turcia, după ce a obținut independența. Statuile impresionant de mari, clădirea impozantă care adăpostește expoziția lucrurilor deținute de Ataturk, grădinile întinse pe câțiva kilometri… ne-au lăsat fără aer. În muzeu sunt expuse obiectele persoanele ale conducătorului, haine, documente, biblioteca, biroul, chiar și câinele său este împăiat și expus acolo.

Nu puteam rata moscheea. O moschee măcar, pentru că-n Ankara sunt moschei la fiecare 5 minute și în momentul în care începe rugăciunea nu ai cum să nu știi: se aude peste tot, pentru că au difuzoare foarte puternice. Rugăciunea musulmanilor este aproape ca un cântec, iar când intri în casa lui Allah trebuie neapărat să te descalți și să-ți așezi încălțămintea pe un raft, iar dacă ești femeie trebuie să-ți acoperi podoaba capilară cu o eșarfă.

Pe lista locurilor vizitate a fost și un castel de pe al cărui acoperiș aveam o panoramă superbă a orașului. Peisajul excepțional, vântul care adia ușor și câțiva turci care cântau muzică tradițională – iată un tablou de poveste. Am mai fost și la un sătuc amenajat special să arate ca un sat tradițional turc, unde am văzut căsuțe care semănau cu cele oltenești din chirpici, car, un atelier de prelucrat fierul și altele asemenea.

Singura greutate pe care noi am întâmpinat-o a fost că nu prea ne-am înțeles cu mâncarea turcească de la restaurantele de duzină. Însă la cele mai exclusiviste, amenajate mai cu atenție și cu personal mai amabil, mâncarea a fost delicioasă. Chiar am fost la un restaurant aflat la etajul 7 al unei clădiri, de unde priveliște asupra orașului era fantastică. Evident, am și încercat cafeaua turcească. Delicioasă.

Ne-a fost greu și cu faptul că majoritatea turcilor de rând nu știu engleză deloc. Ne-am descurcat mai ales vorbind prin semne sau traducând pe internet. La magazin ne scriau pe foaie cifrele care constituiau suma, ca să știm cât avem de plătit. În cadrul instituțiilor publice se vorbea engleza ca a doua limbă.

Una peste alta, cu rele și bune, ne-am bucurat de călătorie, suntem mai îmbogățite cu multe cunoștințe dobândite în cadrul cursului și cu o diplomă internațională în Științele Educației și foarte fericite că am avut experiența de a lucra cu copii refugiaților, dar și de faptul că am legat prietenii cu oameni din alte țări.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here