Basarabia – harta care ne doare

    0
    2687

    Dacă aţi citit cărţile lui Mark Twain, desigur că vă aminţiţi de episodul în care Tom Sawyer călătoreşte în balon, împreună cu tovarăşul său de năzdrăvenii Huckleberry Finn. La un moment dat, uitându-se pe harta cu ţările Pământului, Huck îl întreabă pe Tom de ce ţările sunt colorate diferit. Pe cât de prompt pe atât de simplu a fost răspunsul lui Tom: ca să se deosebească între ele. Aplecându-se peste nacela balonului şi privind în jos, Huck observă că, dimpotrivă, Pământul are aceeaşi culoare peste tot. Concluzia lui a fost la fel de promptă şi simplă: că nu există pe lume un lucru mai mincinos decât o hartă.

    Un adevăr care în cazul României se verifică până la sânge. Într-adevăr, harta e una, Ţara e alta. Cea de pe hartă nu coincide cu cea din inima noastră. Ţara din inima noastră e cea care se întinde până la Nistru, peste Prutul care, pe hartă, nu este decât o urmă de creion pe hârtie. Şi peste care, în realitate, se întinde veşnic podul de flori al frăţiei româno-române. Ţara din inima noastră e România dodoloaţă de la 1918.

    Mulţi ani după 1989, chiar şi în prezent, ni se recomandă insistent să împărtăşim valorile Occidentului. Ale noastre nu mai sunt bune, sunt desuete, sunt naţionaliste. De fapt, noii reformatori ai societăţii româneşti ne-au oferit o variantă lustruită a internaţionalismului bolşevic. Ca şi predecesorii lor de prin anii 50’ ai secolului trecut, noii politruci ai internaţionalismului euro-atlantic au încercat să ne pulverizeze conştiinţele. În numele reconcilierii cu vecinii naţionalişti, au încercat să şteargă din memoria colectivă amintirea strămoşilor, ideile de continuitate, de unitate şi independenţă, au aruncat cu noroi pe statuile voievozilor, au scos din limbajul curent cuvinte scumpe precum patrie, patriotism, naţiune. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să şteargă din conştiinţa noii generaţii mândria de a fi român. Noii generaţii postdecembriste i s-a cântat insistent, în loc de „Deşteaptă-te Române!”, un alt fel de imn, unul în care distingem acorduri vechi din internaţionala bolşevică, peste care plutesc în straturi groase rezonanţe de ceardaş, rock şi jazz.

    Basarabia, teritorul românesc dintre Prut şi Nistru, fusese anexată de Rusia ţaristă în 1812, în urma Păcii de la Bucureşti, semnată cu Imperiul Otoman, la 16/28 mai 1812, ca urmare a războiului ruso-turc din 1806 – 1812. Potrivit unui recensământ din 1817, un teritoriu românesc de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate era adăugat uriaşului imperiu ţarist. Transformat în provincie rusă, asupra sa a fost extins un nume pe care până atunci îl deţinea doar o fâşie de teritoriu de-a lungul braţului Chilia. Acest teritoriu se numea Basarabia pentru că fusese deţinut de domnitorii Basarabi ai Ţării Româneşti. În 1873 a fost transformată în gubernie şi supusă unui amplu proces de deznaţionalizare, prin interzicerea limbii române şi încurajarea instalării de populaţii întregi în Basarabia, din toată Rusia ţaristă. Scopul era ruperea românismului. Prin urmare, în 1897, din aproape două milioane de locuitori ai Basarabiei, românii mai reprezentau 47,58%, ucrainenii 19,75%, evreii 11,79% şi ruşii 8,05%.

    Căderea Imperiului Ţarist în urma Revoluţiei Ruse din 1917 şi instaurarea la putere a bolşevicilor, în frunte cu Lenin, care recunoşteau dreptul popoarelor la autodeterminare, au însemnat împrejurările care au făcut ca mugurii naţionalismului românesc să plesnească şi să formeze inflorescenţa de la 27 martie 1918, când Sfatul Ţării a hotărât unirea cu România.

    A fost primul moment crucial al anului 1918, urmat de momentele din noiembrie şi decembrie, care au consfinţit împlinirea unui ideal secular al românilor, acela de a trăi împreună, fără graniţe interioare artificiale. Au trecut 100 de ani de atunci. Un centenar de unitate, deloc liniştit, din păcate, presărat cu nenumărate momente în care românii au trebuit să umble la izvoarele românismului, ca să poată trece peste motivele de dezbinare induse din afară. Au supravieţuit în unitate pentru că de la 1848 încoace ei cântă numai „Deşteaptă-te române!”Iar noua generaţie postdecembristă parcă începe şi ea să-i simtă acordurile-i cristaline, fără bemoli şi diezi care să-i tulbure adâncimile.