Un bolnav – sistemul de sănătate din România – şi un doctor la patul lui

0
299
Doctor writing a medical prescription in hospital

În calitate de vicepreşedinte al Comisiei pentru Sănătate Publică din Senat, doctorul Renică Diaconescu şi-a propus un obiectiv pe care mulţi l-ar apropia de cel al lui Don Quijote care s-a luptat cu morile de vânt. Apropo: o întrebare îmi stăruie în minte şi nu pot să nu mi-o exprim şi cu această ocazie. Oare cine a fost cu adevărat nebun? Don Quijote? Sau cei care au râs de el? Sau care doar l-au privit cu milă şi l-au compătimit? Nu cumva tocmai judecata considerată sănătoasă a celor din jur, a mea, a ta, este mai degrabă o iluzie banală, în timp ce iluziile cavalerului de la Mancha erau mai aproape de sensul profund şi adevărat al existenţei?

Totuşi, comparaţia de mai sus nu se susţine. Acţiunea lui Don Quijote are la bază o iluzie, realitatea împotriva căruia luptă el nu este totuna cu cea din mintea lui. Este aici o discordanţă flagrantă, pe care o judecată sănătoasă precum cea a servitorului Sancho Panza o sesizează imediat. În schimb, realitatea răului din sistemul de sănătate românesc nu este contestată de nimeni, ceea ce înseamnă, până la proba contrarie, că este o certitudine. Aşa că nimeni nu-l poate bănui pe doctorul Diaconescu cum că ar avea mintea plecată cu sorcova, dacă îşi propune să trateze un asemenea „uriaş” precum sistemul de sănătate românesc. Cu mintea în pioneze ne apar mai degrabă cei care se resemnează să accepte că este vorba de un rău incurabil şi încearcă să convieţuiască cu un asemenea „uriaş”, administrându-i paleative care nu fac decât să-i prelungească boala.

Revenind, doctorul Renică Diaconescu este acum la patul bolnavului, atent la toate simptomele, şi încearcă să-i prescrie un tratament adecvat. În fond, în ce constă „reţeta” doctorului slătinean? Dată fiind specializarea sa de neurolog, bineînţeles că o primă „pastilă” este destinată vindecării acestui domeniu al neurologiei, unde se întâmplă că foarte mulţi bolnavi cu AVC mor cu zile. Dacă în fiecare spital judeţean s-ar înfiinţa unităţi de stroke (un vis frumos al doctorului nostru, pentru împlinirea căruia ar fi în stare să se bată şi cu morile de vânt!), ar exista posibilitatea ca bolnavul cu accident vascular cerebral să fie tratat într-o fereastră de 4 ore de la debutul accidentului şi astfel să-i fie salvată viaţa şi, mai mult, să fie evitată rămânerea cu deficit motor. Deşi există un ordin de ministru care reglementează înfiinţarea unor astfel de unităţi de stroke, din motive obscure, asemenea unităţi nu există decât în Bucureşti şi în alte câteva oraşe mari. Or, ceea ce vrea doctorul Diaconescu este ca ele să existe în fiecare spital judeţean. Un alt proiect aflat pe agenda personală a doctorului Diaconescu este cel sugestiv intitulat „Dreptul la viaţă”, referitor la bolnavii în stare vegetativă. Ideea este ca un asemenea bolnav să poată fi internat într-un „coma center”, unde ar fi intubat şi unde ar rămâne până i s-ar sfârşi zilele. Astfel, el nu ar mai sta într-un spital, prin mila vreunui doctor.

În afară de faptul că în Comisia pentru Sănătate se lucrează la o nouă Lege a Sănătăţii, vicepreşedintele Comisiei a propus colegilor săi să se gândească şi la o formă de secundariat în aşteptare, prin care s-ar evita situaţia din sistemul actual, cu foarte mulţi medici tineri care pleacă din ţară. În ce ar consta aceasta? În aceea că un medic care nu poate intra în sistem în primul an de la absolvire, să aştepte pe o listă, timp în care el îşi poate continua specializarea într-o clinică. Şi când îi vine rândul, să meargă la postul său din teritoriu şi să rămână acolo cel puţin 2 ani, timp în care el se poate căsători, îşi poate face o casă şi nu s-ar mai gândi să plece din ţară – crede doctorul Diaconescu. Este nevoie, de asemenea, de o nouă lege a medicilor de familie, prin care aceştia să nu mai fie reduşi la rolul de „scriitori de reţete”, ci să fie puşi într-o conexiune corectă şi necesară cu medicul specialist. Şi Centrele de Permanenţă din teritoriu ar trebui regândite, importanţa lor fiind demonstrată acolo unde funcţionează. Ele reunesc 3-4 comune, de gardă fac medicii din comunele respective, pe rând, iar bolnavii se duc acolo şi nu mai dau fuga la unităţile de primiri urgenţe. Dacă la început a existat un mare entuziasm în legătură cu aceste centre, unele fiind dotate şi cu maşini de salvare, doctorul slătinean nu înţelege de ce, treptat, interesul pentru ele a scăzut, pentru ca în prezent să nu mai existe decât puţine în ţară.

În sfârşit, se poate vorbi şi de unele lucruri bune care s-au făcut până acum, cum ar fi creşterea salariilor personalului sanitar sau dotarea spitalelor judeţene cu tomograf şi aparatură de specialitate. Dar nu este nici pe departe suficient. Răul din sistemul de sănătate este profund şi nu poate fi dat afară numai prin slujbe de exorcizare. Sunt necesare mult mai multe măsuri concrete care să conducă la îmbunătăţiri vizibile, inclusiv pe partea hotelieră a spitalelor. Adică saloanele să fie mai primitoare, mai confortabile, hrana mai consistentă, totul să arate curat şi frumos ca în hotelurile cu multe stele.

Întrebat, cu o anumită ocazie, cum reuşeşte să reziste pe două fronturi, al medicinii şi al politicii, senatorul oltean a zâmbit pe sub mustaţă şi ne-a asigurat că nu este vorba de a lupta pe două fronturi, nu este în război cu nimeni, ci este, în realitate, ca şi cum ar avea două amante care ştiu una de alta, situaţie în care trebuie neapărat să le împace pe amândouă, să nu se supere niciuna.