Abordând problematica rugăciunii şi din punct de vedere medical, dorim ca, prin aceste informaţii, să intrăm şi la sufletul semenilor noştri care au dobândit un bagaj deosebit de cunoştinţe din multe domenii ale ştiinţei şi au reţineri în manifestarea sentimentului religios. .
Nevoia reală şi subtilă a naturii umane este dezvoltarea simţului sacru sau al rugăciunii. Societatea modernă contemporană susţine că raţiunea este superioară intuiţiei şi sentimentului. De aceea, în timp ce ştiinţa noastră înfloreşte, sentimentul religios se ofileşte şi piere. În acest fel omul modern a devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, pentru că ignoră să-şi dezvolte simţul religios (sacru), care influenţează mult mai mult personalitatea individului decât raţiunea.
Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales prin rugăciune. Ca simţ al sacrului, rugăciunea este un fenomen spiritual, este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul lumii.
În general, rugăciunea este un spirit de durere, un strigăt de ajutor. Este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu Acela care este Creatorul a tot ce există, Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumuseţea absolută.
Departe de a fi o recitare mecanică, adevărata rugăciune este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului şi o absorbire a conştiinţei acestuia în Dumnezeu.
În sensul ei cel mai adevărat, Rugăciunea este un avânt al iubirii care trece dincolo de noaptea obscură a inteligenţei.
Creştinismul L-a adus pe Dumnezeu la îndemâna tuturor. I-a dat înfăţişare, L-a făcut Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.
În rugăciune, efortul trebuie să fie mai mult afectiv decât intelectual .Puţini oameni ştiu să se roage, dar Stăpânul lumii acceptă până şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile rostite maşinal şi chiar numai aprinderea unei lumânări pot reprezenta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei fiinţe omeneşti.
Ne putem ruga prin acţiune şi fapte, dar şi prin vorbă sau gând. Sf. Aloisiu spunea: “Cea mai bună rugăciune este îndeplinirea voii lui Dumnezeu. Puterea rugăciunii, animată de credinţă, iubire şi nădejde şi-a dovedit eficienţa terapeutică, atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului. Cazul femeii cananience, al sutaşului, al părintelui ce avea fiul demonizat nu sunt singurele care demonstrează puterea terapeutică a rugăciunii pentru altul.
Trebuie să înţelegem prin rugăciune nu o simplă recitare maşinală de formule, ci o înălţare mistică. Această stare psihologică nu e intelectuală. Ea nu poate fi înţeleasă de filosofi şi de oamenii de ştiinţă, şi de aceea le este inaccesibilă…”.Dacă e făcută în mod sincer, prin lepădare de sine şi iubire jertfelnică pentru celălalt, însoţită de post, rugăciunea poate face minuni. Postul, practicat alături de rugăciunea intensă, e mult mai benefic sănătăţii decât postul practicat doar ca simplă abţinere de la anumite mâncăruri. Dar numai cel ce se roagă cu adevărat simte şi înţelege acest adevăr.
Oricare ar fi locul în care ne rugăm, Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este greu de obţinut în învălmăşeala şi zgomotul oraşului modern, de aceea un loc potrivit pentru rugăciune este Biserica, în care putem găsi condiţii prielnice pentru linistea interioară.
Numai când devine un obicei, rugăciunea influenţează cu adevărat asupra sufletului, caracterului şi fiinţei noastre. Efectul rugăciunii se produce în mod imperceptibil, insesizabil. Foarte puţini oameni au ocazia de a observa efectele rugăciunii în mod precis. Rugăciunea îşi exercită influenţa asupra sufletului şi trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea şi de frecvenţa sa.
Felul de a trăi al celui ce se roagă, poate să dezvăluie calitatea rugăciunii. Când rugăciunea este frecventă, influenţa este foarte clară. Ea constă întru-un fel de transformare mintală şi organică a fiinţei noastre, care se produce în mod progresiv şi adeseori insesizabil. S-ar putea spune că rugăciunea aprinde în adâncul conştiinţei o lumină, iar la această lumină, omul începe să se vadă pe sine aşa cum este, se recunoaşte pe sine şi se simte înclinat spre împlinirea dorinţelor morale.
Rugăciunea îl stabileşte într-un echilibru de modestie, umilinţă şi supunere. În acest fel omul îşi deschide sufletul şi este gata să primească împărăţia harului divin. Încetul cu încetul, rugăciunea, înţeleasă în acest fel, produce în suflet calmitate, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi activitatea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, lăcomia, calomnia, boala şi moartea.
Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o integrare a activităţii mintale, un fel de reconfortare a personalităţii, uneori chiar naşterea eroismului.
Echilibrul cauzat de rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugăciunea scoate la iveală tezaurul ascuns în fiinţa umană.
Rugăciunea are darul de a ridica oamenii peste nivelul obişnuit de cunoaştere şi de trăire morală dobândit prin educaţie. Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afectiv, se obţine vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinţilor Săi. Rugăciunea are câteodată efect exploziv. S-au vindecat aproape instantaneu bolnavi de diverse afecţiuni ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonială. Adeseori nu este nevoie ca însuşi bolnavul să se roage pentru ca fenomenele de vindecare să se producă. Dar totdeauna să fie lângă el cineva care să se roage. Efectul depinde de calitatea şi intensitatea rugăciunii şi de dorinţa celui bolnav de a se îndrepta..
În altă ordine de idei, un mare istoric englez susţine că marile civilizaţii s-au dezvoltat datorită simţului sacru şi au pierit datorită atrofierii acestui simţ. Ca urmare a acestui fenomen, simţul moral dispare la scurt timp după dispariţia simţului sacru, omul aflând-se atunci într-o stare de mare primejdie.
Simţul sacrului s-ar putea compara cu nevoia noastră de oxigen, iar rugăciunea ar avea funcţia similară cu cea a respiraţiei. Cu alte cuvinte, rugăciunea este o funcţie normală a corpului şi sufletului nostru.
S-a constatat că, la cel ce are simţul sacrului format şi se roagă permanent, scade consumul de proteine şi o energie nouă, necunoscută, ţine locul unei hrane abundente. Prin spirit şi prin rugăciune, omul scoate în evidenţă o energie calitativ nouă, superioară, care întreţine viaţa sau care face să renască viaţa celui bolnav.
Regulile de igienă biologică, alimentară, morală şi socială, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din această religie cea mai vestită ştiinţă.
Electrofiziologii Redkin şi Hikley susţin că forţa rugăciunii constă în declanşarea unor biocurenţi electrici, demonstrând că boala este o manifestare bioelectrică, iar greşelile de comportament moral aduc modificări mecanice, chimice şi fiziologice, modificări ce au la origine biocurenţii gândului opţiunilor omeneşti. De asemenea, electrofiziologia a descoperit că biocurenţii se pot crea şi înmulţi prin exerciţiu religios, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în fiecare neuron. Austeritatea religioasă se dovedeşte, astfel, o metodă de prevenire şi tratament al bolilor din punct de vedere electrofiziologic. IUBIREA, pe care a predicat-o Iisus şi care implică spălarea picioarelor, servirea aproapelui, devotamentul, e un generator de biocurenţi. Prin activitatea de rugăciune, bioelectricitatea umană nu se concentrează numai într-o porţiune a scoarţei cerebrale, ci se difuzează peste tot în organism.
Efectele rugăciunii şi intervenţia divinităţii nu se produc decât după ce omul s-a rugat cu stăruinţă, până la completa purificare a trupului şi sufletului. Cu ajutorul rugăciunii, celulele omului şi fiziologia lor intră în substratul divin al vieţii..
Boala este în cele mai multe cazuri urmarea încălcării legilor firii. Dar rugăciunea ne transformă şi ne dă o inimă nouă, asemănătoare cu a lui Hristos. Rugăciunea este o forţă care restabileşte echilibrul organic, reaşezând toate celulele şi funcţiile corpului în faţa Puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obţinem “odihnă” şi refacere.)
“Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” se spune în Scriptură.
Cine seamănă rugăciune, culege roadele ei binefăcătoare şi tămăduitoare
- FLORIN PĂTRU
