Corabia se scufundă în sărăcie. Cu două porturi, unul comercial, altul turistic, şi o bursă de cereale este imposibil să o duci greu, şi-au spus locuitorii de acolo, ani la rând. Anii s-au tranformat în decenii, în albia Dunării s-a adunat tot mai mult mâl care împiedică navigaţia, iar speranţele oamenilor au devenit deziluzii.
În vremea Războiului de Independenţă, prin Corabia au trecut soldaţii români în Bulgaria. Peste pod de vase. În memoria lor s-a pus o cruce lângă şoseaua de astăzi. Acum a ruginit pe alocuri. Jos, la poalele ei, în tarlaua dinspre apă, pasc vaci. E linişte.
Rugina și o linişte apăsătoare domină şi fosta zonă industrială. Kilometri întregi de ruine îşi cască goliciunea şi igrasia şi cioburile din ferestre. Mihai Ciobanu a fost director la IAS. Nu vrea să vorbim printre ruine. Dar ne detaliază averea pe care o gestiona…
Mihai Ciobanu – fost director al IAS Corabia: Exploatam o incintă îndiguită de 14 mii de hectare, în care erau plantate 1.500 de hectare de pomi. De măr, păr, prun, cais, cireş, vişin. Şi având materia primă, am avut şi fabrică de conserve, cu depozit de fructe, care avea capacitate de 5.500 de tone. O fabrică de sucuri naturale care prelucra 200 de tone de mere pe zi. Animale… trei ferme mari. De oi… vreo 5.000 de oi, un complex de îngrăşare a taurinelor şi o fermă de vaci de 700 de capete.
IAS-ul nu mai există. Nu mai e nici fabrica de firbre sintetice, sau Melana, cum îi zicea lumea. Nici Pielăria, nici Zahărul, nici Încălţămintea, nici crescătoria de pui… Peste 11.000 de angajaţi avea Corabia în 1990. Astăzi, vreo 16.000 de suflete însumează-n acte tot oraşul. Ion e printre ei. A lucrat trei decenii la Tăbăcărie. A văzut naşterea fabricilor. Astăzi ni le arată moarte.
Conducerea fabricii de zahăr Corabia a fost acuzată şi anchetată că a păcălit statul cu 1 milion şi jumătate de euro. Când vorbeşte de cota de zahăr şi efectele ei în distrugerea industriei de profil, managerul Rabie are, într-un fel, dreptate. Povestea-i aşa: în 2006, la negocierile de preaderare la Uniunea Europeană, a fost fixată cantitatea maximă de zahăr care poate fi produsă de fabricile României.
Politicienii vremii au trimis la Bruxelles date confuze, înşirate grăbit din birouri. Experţii europeni le-au luat însă de bune. Şi-n baza lor au decis că din sfecla pe care şi-o cultivă România poate produce anual… 109.000 de tone de zahăr. Nimic mai mult.
Cota fixată a fost împărţită între fabricile care funcţionau atunci. Din matematica simplă, Corabia, care era capabila sa produca peste 70 de mii de tone pe an s-a ales cu doar 8.000.
Calea ferată care dă-n port e năpădită de buruieni şi lăstari. Câteva tone de fier vechi, în formă de vapor, dorm între ciulini. Drumul din pământ e strâmb şi plin de gropi. Pe-o piatră, un necunoscut a scris c-o iubeşte pe Anca. În rest… nimic. Faleza e goală. Cât vezi cu ochii e gol.
Iulică Oane – primar Corabia: Aş dori să mai trag încă un semnal de alarmă pentru autorităţi, pentru Ministerul Transporturilor, care, după părerea mea, nu prezintă niciun interes pentru portul Corabia. Sunt aproape toate suprafeţele de teren ale acestui port concesionate de diverşi investitori care ar putea să dezvolte nenumărate afaceri. Să formăm o rampă de export pentru autoturismele Dacia. De ce nu? Putem exporta, prin portul Corabia, aluminiu de la Slatina.
În primăvara aceasta, bucata asta de Dunăre ar trebui dragată printr-un mega-proiect parafat deja de primărie. Treaba n-a început încă. Oricum, Corabia are potenţial de dezvoltare este. De doi ani, oraşul e racordat la reţeaua de gaze. Spitalul, o parte din şcoli şi din case folosesc deja gazele pentru apă caldă şi căldură.
Investitorii cei mari însă au trecut doar în vizită, deocamdată. Primarul e bucuros c-a amenajat portul de agrement. L-a amenajat cu 15 milioane de lei, bani europeni. La capitolul ăsta, nu stă rău.
Până acum, infrastructura Corabiei a atras fonduri europene de peste 30 de milioane de euro. Pe bani europeni a fost cosmetizată chiar şi celebra cetate Sucidava.
Sursă: digi24.ro
