Unirea Principatelor Române Moldova şi Ţara Românească înfăptuită la 24 ianuarie 1859 reprezintă piatra de temelie a statului naţional unitar român, deschizând calea realizării reformelor al căror rezultat avea să fie România modernă.
Temeiurile Unirii îşi au începuturile încă în vremurile îndepărtate ale formării poporului român, fiind o consecinţă a dezvoltării social-economice a ţărilor române şi încununarea luptei pentru libertate, unitate statală şi neatârnare a zeci de generaţii până la înfăptuirea României Mari în anul 1918.
Luptele militare, politice și diplomatice ale românilor la începutul secolului al XIX-lea se încadrează în tendinţa generală a naţiunilor europene de a se afirma în cuprinsul unor organisme statale unitare şi independente.
Revoluţia de la 1848 din Ţările Române a scos la iveală dorinţa de unitate a românilor într-o singură ţară sub numele de România. Dar condiţiile nu erau favorabile pentru că Transilvania, Banatul şi Bucovina erau sub dominaţie austriacă, iar Ţara Românească şi Moldova sub cea otomană. Prin propaganda făcută de fruntaşii revoluţiei române peste hotare, cauza românească începe să trezească interesul Europei, astfel încât, la Congresul de la Paris din anul 1856, în urma războiului Crimeii, situaţia Ţărilor Române devine „problemă europeană”, a cărei soluţionare era însă subordonată intereselor economice şi politice ale Marilor Puteri.
La acest congres, Franţa şi Rusia, prin reprezentanţii lor , Walewski şi Orlov, au sprijinit efectiv unirea Principatelor. Franţa sprijinea formarea unui stat naţional român pentru a-şi asigura un debuşeu economic şi o influenţă politică în zonă, contele Walewski, ministrul de externe francez, afirmând în cadrul Congresului : „Inainte de a atinge chestiunea noii organizări a Principatelor este de cercetat dacă ele trebuie a mai trăi sub o organizare separată şi dacă nu ar fi în interesul atât al acestor ţări, cât şi al Europei, ca ele să fie întrunite într-un singur stat”.
Guvernul ţarist, deşi avea ţeluri expansioniste, sprijinea unirea Principatelor pentru a slăbi puterea Turciei şi a înlătura influenţa Austriei din sud-estul Europei.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească a fost susţinută cu căldură de Cavour, reprezentantul Sardiniei, care urmărea prin aceasta să trezească interesul diplomaţilor şi pentru cauza unităţii Italiei.
Prusia a adoptat o poziţie favorabilă Unirii, iar Anglia nu a ridicat obiecţii. În schimb, Turcia şi Austria au luptat pe toate căile împotriva dorinţelor legitime ale poporului român. Turcia se temea că Unirea va primejdui dominaţia sa asupra Ţărilor Române, iar Austria, având tendinţe expansioniste spre răsărit, considera viitorul stat român drept un obstacol în calea acestor planuri şi, totodată, o irezistibilă atracţie pentru românii din Transilvania, o permanentă primejdie de intensificare a luptei lor pentru eliberare naţională.
În aceste condiţii, datorită faptului că puterile antiunioniste pretextaseră, în pofida adevărului, că românii n-ar dori să formeze un singur stat, s-a hotărât consultarea poporului în privinţa Unirii. Consultarea urma să se facă prin delegaţi aleşi din toate clasele sociale, întruniţi în adunări denumite Divanuri ad-hoc, unul la Iaşi, altul la Bucureşti. O altă clauză importantă inclusă în tratat statua intrarea Principatelor sub garanţia puterilor semnatare ale tratatului, deşi rămâneau în continuare sub suzeranitatea Turciei. În virtutea acestei prevederi , s-a hotărât trimiterea la Bucureşti a unei comisii europene speciale de informare, alcătuită din reprezentanţii celor şapte puteri garante, cu misiunea de-a cerceta starea internă a Principatelor Române şi a face propuneri privitoare la organizarea lor. Ţinând seama de dezbaterile Divanurilor ad-hoc şi de constatările proprii, comisia europeană urma să propună soluţii concrete în privinţa organizării politice şi administrative a Moldovei şi Munteniei, pe baza cărora Puterile Garante se obligau să întocmească un nou statut de organizare a Principatelor Române.
Lupta pentru Unire intră într-o nouă fază, antrenând largi pături sociale, toate spiritele înaintate ale societăţii româneşti, care înţelegeau să acţioneze pe plan intern şi extern pentru fructificarea posibilităţilor create. Personalităţi ca Mihail Kogălniceanu, AL.I.Cuza, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, se situează în fruntea luptei pentru Unire. Publicaţii ca „Timpul”, „Patria”, „Steaua Dunării” susţin ideea Unirii. Dimitrie Brătianu, într-un memoriu trimis la Londra în iunie 1856 scria: „ Unirea Principatelor nu-i o unire de elemente eterogene, ea este unire de români cu români. Moldovenii şi muntenii sunt un singur neam, o singură familie, ei nu sunt nici moldoveni, nici munteni, ci numai români”.
La 10 mai 1858, cele şapte mari puteri europene – Franţa, Rusia, Anglia, Prusia, Austria, Turcia şi Sardinia s-au întrunit în Conferinţa de la Paris, luând în discuţie raportul Comisiei europene de informare asupra situaţiei din Principatele Române şi au adoptat o Convenţie privind statutul internaţional şi organizarea internă a celor două ţări. Astfel, cu toate că în Divanurile ad-hoc se formulase cu hotărâre cererea de unire a celor două ţări, Convenţia se mărginea să stabilescă doar o uniune formală a lor sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. De asemenea, Principatele urmau să rămână sub suzeranitatea sultanului, deşi Convenţia recunoştea deplina lor autonomie, garantată în mod colectiv de cele 7 puteri. O serie de măsuri referitoare la organizarea internă a Moldovei şi Ţării Româneşti, ca înfiinţarea la Focşani a unei comisii centrale având sarcina să alcătuiască proiectele de legi comune ambelor principate, crearea unei Curţi de Justiţie şi Casaţie unică, aveau darul, prin faptul că se aplicau în ambele ţări, să uşureze procesul de apropiere, ducând, în ce din urmă, la unirea lor. Şi armatele celor două ţări urmau să capete aceeaşi organizare, să aibă un singur şef suprem, numit, pe rând, de către cei doi domnitori, iar drapelele lor să poarte, ca semn al unităţii, o banderolă albastră identică. Se mergea chiar mai departe, moldovenii şi muntenii fiind proclamaţi egali în faţa legilor, putând fi admişi în funcţii publice în oricare din cele două principate.
Lucrările şi hotărârile Conferinţei de la Paris au arătat că problema Unirii nu putea fi rezolvată pe calea înţelegerilor dintre marile puteri, ci numai printr-o acţiune energică a forţelor interne, care să pună diplomaţia europeană în faţa unui fapt împlinit. Acest lucru a fost înfăptuit prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Romăneşti în data de 24 ianuarie 1859, consfiinţindu-se astfel unirea românilor din cele două principate.
Fiind puse în faţa faptului împlinit, Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Al. I. Cuza ca domn, iar în anul 1861 Poarta Otomană emană un firman prin care recunoaşte unirea politică şi administrativă a Principatelor.
Unificarea deplină pe plan politic şi administrativ, cu un singur guvern şi o singură adunare legiuitoare, înfăptuită treptat, s-a încheiat la 24 ianuarie 1862, când Al. Ioan Cuza a deschis prima Adunare unică a noului stat, numit România.
În discursul ţinut cu acel prilej, domnitorul spunea: „ Astăzi, statul nostru s-a aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis. Sosiţi la acest stadiu al viitorului nostru…trebuie să punem toată activitatea noastră într-o comună conlucrare pentru dezvoltarea morală şi materială a României”.
Unirea celor două principate a reprezentat un act istoric necesar şi progresist, îndeplinirea unei năzuinţe de veacuri a poporului român, care a dat speranţe noi şi a impulsionat lupta pentru înfăptuirea unei depline unităţi statale a tuturor românilor, dintr-o parte şi din cealaltă a Munţilor Carpaţi.
consilier superior Preda Dana-Iulia,
Serviciul Județean Olt al Arhivelor Naționale
