Când mi s-a propus să scriu un articol despre Ioan Smedescu, pentru o carte dedicată memoriei lui, mărturisesc că nu am acceptat prea ușor. Mă tot frământam: cum să scriu despre vărul meu ceva care să semene a necrolog? Oare chiar a murit? Iată, se apropie un an de la fatidicul eveniment și încă mă aștept să-l întâlnesc pe stradă sau pe la câte un eveniment cultural, de la care el nu lipsea niciodată. Viața culturală a Slatinei era a doua sa natură.
În Cepari, satul meu natal, vecin cu Cocorăști, satul în care a văzut lumina zilei Ioan Smedescu, am copilărit împreună cu cei șase veri primari și cu mulți alți copii de vârstă apropiată. În Cocorăști mai aveam 3 verișoare, tot primare, cu care mă vedeam destul de des. La un moment dat, am aflat de la tata că în Cocorăști mai am doi veri, nu primari, ceva mai pe departe. Pe cel mai mare, de-o seamă cu mine, aveam să aflu că-l cheamă Neluță. Și doar atât am prins din el, doar numele lui, mult timp rămânând în mintea mea ca un alter ego suspendat în necunoscut. N-am avut ocazia să ne cunoaștem direct decât în anii de liceu, el ca elev la actualul „Radu Greceanu”, eu la „Ion Minulescu”. În primii doi ani, când „Minulescu” nu avea propriul internat, am fost chiar colegi, la internatul de pe strada Ionașcu.
De la bun început ne-am socotit ca veri – gradul nu mai conta – și ne-am simțit ca suflete apropiate, dincolo de legătura de sânge. Când m-a vizitat prima oară, la casa părintească din Cepari, împreună cu niște prieteni de-ai lui, eu eram deja student la filosofie, în anul I. Am petrecut o seară de neuitat, cu multe pahare de vin (tata avea grijă să ni le umple mereu), cu bancuri, întâmplări amuzante din viața fiecăruia și, bineînțeles, cu poezie. Începuserăm amândoi să scriem, încă din anii liceului, acum ne visam deja mari scriitori. A fost un cenaclu literar ad-hoc, cu prietenii noștri făcând pe criticii, de pe margine. Atunci m-am convins definitiv că în el arde o flacără interioară pentru poezie, care nu se va stinge niciodată. Poezia a fost arma lui secretă, cu care a înfruntat toate greutățile vieții. Pe cele mai multe a reușit să le învingă, adăugându-și în arsenal un simț al afacerilor de succes, ieșit cu putere în evidență încă din primii ani de libertate postcomunistă. A fost printre primii editori de carte din județul nostru. Întemeietor de reviste culturale, de ziare (vezi „Deșteptarea”, cu subsemnatul în calitate de redactor-șef), s-a remarcat și printr-o serie de „excentrități”, cum ar fi, de pildă, cele două cărți cu poezii de Eminescu, situate la extreme. Una este cea mai mare, un adevărat record în materie, cealaltă este cea mai mică, de-a dreptul liliputană, putându-se citi numai cu lupa.
În sfârșit, privind prin oglinda retrovizoare a timpului, îl văd pe scumpul meu verișor în câteva dintre principalele momente ale vieții sale și mă mândresc că i-am fost alături, uneori. Nu în toate, e adevărat, căci viața ne-a rezervat traiectorii diferite, dar atunci când am fost aproape, sufletele noastre au vibrat pe aceeași lungime de undă. Acum, schimbând unghiul de vedere, îl văd trăgându-și peste umăr centura de siguranță a eternității, la volanul unei mașini a timpului, gonind cu viteză supraluminică prin spațiul cosmic, către un tărâm numai de el întrezărit, scăldat în lumina poeziei, peste care i s-a promis să fie rege. Sunt sigur că plecarea lui mai devreme dintre noi se datorează acestei promisiuni în fața căreia, inima lui îndrăgostită de poezie, nu a rezistat. Și-a lăsat în urmă familia și prietenii dragi, ca să ocupe mai repede un loc ce i s-a rezervat încă din timpul vieții pământene, în urma verdictului pe care Tribunalul adevărurilor eterne i l-a aruncat în față, necruțător, copiind, parcă, titlul uneia dintre cărțile sale: vinovat după legea iubirii. Iar noi, familia și prietenii săi, nu avem decât să-i iertăm mica „trădare” și să înțelegem că acesta a fost prețul pentru care ne-a lăsat în urmă. Ave, Măria-Ta!
Constantin Smedescu
