Într-o înregistrare de arhivă din fonoteca radio, realizată în 1955, îl auzim pe Tudor Arghezi vorbind despre Eminescu: „A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte”.
Așadar, Tudor Arghezi vorbește despre Mihai Eminescu ca despre un sfânt. Și nu greșește deloc. Chiar dacă Biserica nu l-a trecut în calendarul ei cu sfinți, Eminescu rămâne adevăratul și cel mai mare sfânt al neamului românesc. Pe crucea vieții sale zbuciumate și triste, cu rare momente în care razele soarelui ajungeau până la sufletul său, dalta timpului a sculptat adânc suferințele poetului. Toate poemele sale sunt parcă sculptate pe o cruce a suferinței. Este suferința omului de geniu care se simte neînțeles în lumea muritoare, motiv pentru care aspiră să se întoarcă la condiția originară a eternității, precum Luceafărul: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
O spusese și mai devreme, în poezia „Pierdut în suferință”:
„Pierdut în suferința nimicniciei mele,
Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos,
M-am închinat ca magul la soare și la stele
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos;”.
Dacă-mi permit să vorbesc despre Eminescu ca despre un sfânt, am în vedere nu numai suferința pe care el a consimțit să o plătească drept tribut condiției de geniu aflat în slujba neamului său, dar și puterea și curajul cu care a abordat teme specifice teologiei. Versurile referitoare la infinitatea lui Dumnezeu și la atributele Sale, la originile universului și începuturile lumii îl recomandă pe Eminescu ca pe cel mai mare teolog al timpului său. Poezia „Rugăciunea unui dac” este emblematică în acest sens. În plus, numindu-se pe sine „dac”, românul din el făcea legătura cu cei care se credeau nemuritori, care acceptau moartea cu bucurie, pentru că aveau acel sentiment precreștin al trecerii în eternitate. Totodată, considerându-se urmaș al acestora, Eminescu lega trecutul nostru istoric mai îndepărtat, originar, de contemporaneitatea necunoscătoare și, mai ales, nerecunoscătoare. De asemenea, în poemul „Călin (file din poveste)”, pe care criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu îl consideră cel mai frumos din literatura română, în versul „În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”, regăsim, altfel exprimată, aceeași metaforă a cosmogenezei, implicând prezența Izvorului, caracterizat prin puritate și transparență, precum și prezența Lunii care stă ca o cloșcă peste cuibarul de ape și ale cărei raze sugerează lumina Sfântului Duh, purtătoare a semințelor vieții.
Curățenia sufletească a sfântului Eminescu, altruismul, onoarea, demnitatea etc. erau calități care nu puteau scăpa din caracterizările celor care l-au cunoscut direct. „Avea aerul unui sfânt tânăr – ne spune I.L. Caragiale – coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Iar prietenul de-o viață al poetului, începând cu anii de studenție de la Viena, Ioan Slavici, îl caracterizează astfel: „El era însă lipsit cu desăvârșire de ceea ce în viața de toate zilele se numește egoism, nu trăia prin sine și pentru sine, ci prin lumea în care-și petrecea viața și pentru ea”.
Lucian Boia, într-un interviu acordat în 1999 revistei „Sud-Est” de la Chișinău, exprimându-și admirația față de poezia lui Eminescu, se întreba dacă nu cumva reprezintă ultima generație care îl mai gustă într-adevăr pe Eminescu. Căci gusturile evoluează, susținea în continuare domnia sa: „În ziua când tinerii nu-l vor mai recita sub clar de lună (poate că deja nu-l mai recită), Eminescu va rămâne un mare nume în istoria literaturii române, dar nu va mai fi printre noi”.
Dacă se va întâmpla așa ceva, explicația ține de rațiuni exterioare operei eminesciene. În școala generală, Eminescu este pe cale de dispariție. Vorbindu-se din ce în ce mai puțin despre el, atenția tineretului fiind sistematic și interesat dirijată către alte subiecte, tot mai puțin din Eminescu ajunge la inima tineretului. Pentru că a fost „foarte român”, Eminescu e privit cu indiferență, deseori cu dispreț, de cei cărora termenul de „european” le este mult mai drag.
Revenind la Tudor Arghezi, a se observa că poetul de la Mărțișor, în citatul cu care am început acest articol, menționează prima condiție pentru cineva care aspiră la universalitate: în primul rând, să aparțină poporului său. Eminescu e universal tocmai pentru că este „foarte român”. Cu atât mai mult, noi, cei din ziua de azi, avem nevoie să fim foarte români. Ne avertizează în acest sens academicianul și criticul literar Eugen Simion: „Eminescu construieşte în articolele şi eseurile lui un fel de mitologie a naţionalităţii şi spiritualităţii noastre. Toate elementele constituie ecuaţia identităţii noastre, începând cu limba şi cu solul, cu spaţiul şi terminând cu istoria noastră. Aceste lucruri sunt actuale, poate mai actuale decât oricând, pentru că, aşa cum ştiţi, noi am intrat în procesul mondializării, zis şi globalizării, şi globalizarea tinde, de multe ori, să ne separe de identitatea noastră. Eminescu poate fi o lectură foarte utilă în acest sens. Să nu pierdem nici rădăcinile, nici cârma! Asta ne învaţă Eminescu!”.
Să fim foarte români – asta ne învață Sfântul Eminescu!
La 16 noiembrie 2010, Camera Deputaților a adoptat un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arată: ”Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional”. Și nu întâmplător, 15 ianuarie, ziua de naștere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naționale. Neînțeles, privit cu suspiciune și marginalizat în timpul vieții sale, figura marelui poet s-a impus cu repeziciune pe dimensiunile culturale și literare ale spațiului românesc.
În chiar anul morții poetului, în studiul „Eminescu și poeziile sale”, Titu Maiorescu emitea următoarea profeție: „Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbii nationale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astazi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești“. O profeție confirmată de toată evoluția ulterioară a literaturii române. Răsărit pe neașteptate pe un cer încă plin de norii începuturilor modernității, Eminescu, precum un Luceafăr, strălumina deja cărările întregii culturi românești, devenind reperul ei fundamental. La 50 de ani de la moartea lui, Mircea Eliade putea să scrie: „Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele”.
O astfel de personalitate reprezentativă pentru identitatea românească, în poezia căreia ne regăsim de fiecare dată când ne pierdem, nu ar putea să dispară decât odată cu noi. Și el va fi de-a pururi printre noi, chiar dacă mai sunt, și încă vor mai fi, și sceptici.
Cu uriașa-i statură proiectată în văzduhul eternității, sfântul Mihai Eminescu susține pământul și cerul românesc, să nu se risipească în Cosmos.
Constantin Smedescu
