Pe pagina sa de Facebook, în duminica trecută, Sorin Grindeanu a postat un mesaj în care ne-a explicat necesitatea și urgența unei schimbări de direcție, după austeritatea oarbă în care ne-a aruncat guvernul Bolojan. Ca să nu cădem în groapa pe care ne-a săpat-o sprâncenatul adus pe cal alb de la Oradea (repetându-se aproape identic povestea cu mutul de la Sibiu), este nevoie, într-adevăr, de o schimbare de direcție. Dar una radicală, nu doar una care să amâne căderea. Vedem deja că ministrul de Finanțe din actualul Guvern Niculescu nu exclude noi măriri de taxe și impozite. Fiind aceeași persoană din Guvernul Bolojan, posibil să-și fi păstrat năravul. Noroc cu PSD care ne asigură că nu vor fi măriri de taxe și impozite. Dar asta nu înseamnă schimbarea direcției! Important este să le scadă! Revenirea taxelor și impozitelor la nivelul de dinaintea lui Bolojan – asta da schimbare! Și reforma administrativă! Până nu se face și asta, vorbele din gura lui Sorin Grindeanu vor rămâne doar o… strâmbătură social-democrată.
Deocamdată, îi vedem pe social-democrați plini de intenții bune. Știm însă, într-o formulare consacrată, că iadul este pavat cu intenții bune. Numai traducerea în practică a respectivelor idei va salva PSD -ul din iadul în care îl vor toți inamicii săi, de toate culorile și dimensiunile.
Reorganizarea administrativă și a tuturor direcțiilor și agențiilor guvernamentale ar reda încrederea în PSD a majorității electoratului. Dacă aceasta și celelalte măsuri anunțate de PSD s-ar traduce în practică, momentul electoral din 2028 ar putea găsi partidele în următoarea dispunere: PSD numărul 1, USR aruncat în neant, PNL cu coada mult scurtată, iar AUR-ul lui Simion nu s-ar mai umfla atât încât să vrea să ocupe toată balta.
Vedem așadar un PSD întors la guvernare, pus pe fapte mari. Niciun partener din fosta coaliție nu-i mai stă alături. Sau în drum! E singur, cu soarta României în mâini. E condamnat să reușească. Sunt atâtea speranțe care se leagă de el, încât nu are voie să le compromită. După atâta amar de vreme în care, înainte de culcare, ne-am spus mereu „Și mâine este o zi!”, e timpul schimbării formulei. Să zicem precum Rastignac din romanul „Moș Goriot”, al lui Balzac: „A nous deux, maintenant!”. Nu mai e resemnarea din formula eroinei din „Pe aripile vântului”, așteptând o nouă zi în care să-i învie speranța. Rastignac strigă în obrazul Parisului peste care cerul începea să se lumineze de ziuă: „Acum, între noi doi!”. Se afla pe dealul cimitirului Pere-Lachaise, de unde panorama Parisului i se deschidea în toată splendoarea. În centrul percepției – zona cuprinsă între Place Vendome și Domul Invalizilor. Cartierul aristrocrației, simbol al corupției și desfrâului. Cu sufletul răvășit, dar ferm hotărât în sensul unei schimbări de destin, pregătit să înfrunte lumea întreagă, strigă înspre Parisul ispitelor și luxului: „A nous deux, maintenant!”. În cea mai exactă traducere: „Acum, între noi doi!”. Transpare aici disperarea unui om care nu mai are nimic de pierdut, declarând război Parisului, ferm hotărât să lupte împotriva lui, după chiar regulile lui crude. Reguli în virtutea cărora succesul se obține cu bani și femei, în lipsa oricăror scrupule. Rastignac înțelegea să lupte după chiar regulile adversarului. Cu armele lui.
Să ne închipuim în pielea lui Rastignac, în fața unui PSD care ne-a dezamăgit de atâtea ori. Suntem pe culmea unui curcubeu al speranțelor, după potopul bolojanist al austerității degeaba. La picioarele noastre, vasta câmpie PSD-istă, mai plată decât oricând, cu câte un stejar ici-colo și orizonturi incerte. De prea multă vreme oarbă și surdă la suferințele noastre. Nu ne mai temem de ce ar putea să ascundă pe sub covorul de iarbă verde. Strângem pumnii și îi strigăm în față: „Acum, între noi, PSD!”. Noi, adică poporul pe care PSD nu de puține ori l-a uitat. De data aceasta nu mai suportăm să ne păcălească. Și dacă totuși se va întâmpla, nu mai rămâne decât să schimbăm și noi direcția. Spre AUR, ca ultimă soluție. Dacă nu încă o revoluție…
Constantin Smedescu