Preocupați de luptele noastre zilnice, cu privirea în pământ, atenți să nu călcăm peste vreo mină îngropată în calea noastră de vreun dușman real sau închipuit, adesea uităm să ne mai uităm și în sus, de unde ar putea să ne cadă ceva în cap și să ne strivească. Am răsuflat ușurați, crezând că nu ne mai paște nicio primejdie, după detonarea controlată, cu comandă de la distanță (curat nedemocratică!) a minei plantate pe aleea către palatul Cotroceni și după alungarea din fotoliul prezidențial a celui care, timp de 10 ani, l-a ocupat degeaba. A fost suficient să aruncăm o privire în sus, și să revenim la starea de încordare și precauție extremă.
Un bolovan uriaș, ieșit din întunericul cosmic, a intrat în atmosfera Pământului și amenință să cadă peste România. Degeaba încearcă să ne liniștească cei de la NASA, cum că este vorba de un asteroid obișnuit, dintre cei care ne vizitează din când în când, foarte puțin probabil să atingă suprafața terestră. Noi știm însă, din proprie experiență amară, că ori de câte ori am ignorat un pericol cât de mic, am fost loviți ca din senin, de unde nu ne așteptam și când ne era viața mai dragă.
Nu ne-am așteptat, de pildă, că, după 10 ani de hăhăială băsesciană, în alți 10 ani vom trece prin furcile caudine ale aroganței iohanniste. Iar ultima măsură a acestei aroganțe și-a dat-o Klaus Iohannis în momentul în care și-a aruncat paltonul președinției pe capota extrem de ruginită a încrederii populare. Chiar și expirat, ar fi putut să mai aștepte puțin, în virtutea dreptului constituțional de a rămâne în mandat până la alegerea noului președinte. S-a speriat ca un laș de amenințarea cu destituirea, din partea unor aventurieri pe care majoritatea parlamentară ar fi putut lejer să-i contracareze, Așa, cu un președinte interimar, pe care dezvăluirile de breaking news ni-l arată și ca lipsit de formă proprie, ca apa, forma lui depinzând de vasul în care se toarnă, România este mai vulnerabilă decât oricând. Asaltată de forțe centrifuge, din interior și exterior, România riscă să nu mai fie văzută și auzită de nimeni și să fie deturnată de la traiectoria pe care se credea instalată temeinic.
Cu Ilie Bolojan interimar în fotoliul prezidențial, se pare că s-a dat satisfacție unor forțe politice intrate prematur într-un proces de fosilizare, care se ambiționează să rămână în viață scuipând în contra vântului. De zeci de ani se vorbește despre globalizarea sorosistă și s-a acționat în această direcție. Iată însă că s-a ajuns la o răscruce în care umanitatea regăsește calea naturală, sănătoasă a identității și suveranității popoarelor, dincolo de care globalizarea sorosistă, cu comandă unidirecționată, de la centru către periferie, devine conlucrare și respect reciproc. Bineînțeles, cu condiția ca popoarele să fie conduse de lideri înțelepți, cu scaun la cap, în stare să scoată în lumina dezbaterilor internaționale întreaga zestre de valori prin care se identifică popoarele lor și participă la consensul mondial.
Or, în viața politică românească, liderii politici autentici, devotați trup și suflet cauzei populare, sunt rara avis. Iar când, scormonind prin nisipurile timpului, descoperim ceva ce ni se pare aur, îl căutăm atâta prin cap, că nu se poate să nu-i găsim până la urmă o bubă. Așa cu Crin Antonescu! Pentru că nu-i putem reproșa nimic din păcatele de neiertat ale clasei politice românești, îi reproșăm îndelunga retragere din viața politică și pasiunea lui pentru jocul de poker! Suficient cât vopsiții liberali din actuala coaliție de la guvernare să se folosească de asemenea bube ca de niște pretexte, pentru a renunța la Crin Antonescu. Apoi să renunțe la însăși ideea de candidat comun și să-l propună pe Ilie Bolojan ca prezidențiabil din partea PNL. Or, aceasta ar duce inevitabil la ruperea coaliției și ar da tonul declanșării unei crize politice cu consecințe extrem de imprevizibile, într-un moment atât de delicat, în care lumea se schimbă.
Ar fi ca și cum am sta sub un asteroid gata să ne cadă în cap. Și toți cei care acum, simțind că le fuge pământul de sub picioare, încearcă să se ascundă sau, alții, să se reașeze pe direcția din care bate vântul ar trebui să știe că poporul acesta, așa prost și orb după cum îl consideră ei, până la urmă tot își va pune pumnul în pieptul furtunii și va întoarce asteroidul exact împotriva celor care, într-un dispreț absolut față de propriul popor, s-au baricadat în buncăre de privilegii, convinși că nimic nu-i mai poate atinge.
Constantin Smedescu
Credința în Dumnezeu, educația, cultura și meritocrația reprezintă trecutul, prezentul și viitorul unui popor.
,, Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. ” Psalmul 1,1