A fost o vreme când părinții mei creșteau capre (nu multe, vreo 6-7, cu iezi cu tot), iar cel ce trebuia să meargă cu ele la păscut eram eu. Nu-mi displăcea, pentru că mă întâlneam cu mulți confrați, unii cu caprele, alții cu oile, pe izlaz. Și nu de puține ori ne împărțeam în două cete și încingeam de câte un joc, de cele mai multe ori fotbal. Nu avea nimeni o mingie de piele. Jucam cu mingie de cauciuc, care se și înțepa repede. Noroc că, obișnuiți cu pericolul, aveam grijă să vină cineva și cu lipici. O lipeam pe loc și reluam jocul.
Cel mai mic dintre noi era postat de santinelă, la marginea izlazului, cu misiunea de a păzi vitele, să nu intre în terenurile de cultură. Cu oile se mai descurca el. Acestea, preferând iarba, rareori depășeau perimetrul izlazului. Lupta cea mare se dădea cu caprele care, alergând după frunză, deseori nimereau când pe un lan de grâu, când pe unul de porumb, când prin viile care ajunseseră să acopere mai toate dealurile și vâlcelele. Eram printre cei cu caprele. Nu de puține ori, în plină dispută sportivă, mă auzeam strigat de micuța santinelă, să dau fuga, să-mi aduc caprele înapoi, că au intrat în via nu știu cui. Atunci îi invidiam eu foarte tare pe cei care aveau oi, că puteau să-și vadă de joc, pe când eu trebuia să alerg după capre. Iar în momentele când puteam să-mi trag răsuflarea, îmi permiteam chiar și unele mici reflecții cu privire la diferențele de caracter dintre oi și capre.
Și nu încetam să mă minunez de câtă dreptate avea popa Gogu, în biserică, atunci când, referindu-se la creștini, nu găsea alt animal cu care să-i compare decât oaia. Bunii creștini sunt ca oile, îl auzeam, pierdut în contemplarea figurilor de sfinți de pe pereți. Sunt blânzi, ascultători, cumpătați și iubitori de semeni și de viața în comun. Nu degeaba lui Iisus Hristos i se mai spune și Păstorul. Noi, creștinii, suntem oile lui, turma lui. Precum oile care se mulțumesc cu puțin, care pot răbda vitregii fără să se revolte, care merg în orice direcție sunt mânate, așa și bunii creștini: îl urmează pe Dumnezeu, oricât de greu li s-ar părea drumul la un moment dat.
Nu l-am auzit niciodată pe popa Gogu vorbind despre capre. Nici de bine, nici de rău. În turma lui nu era loc și pentru capre. Aici nu prea eram eu de acord cu popa Gogu: eu fiind de partea caprelor, de ce să nu spună ceva și despre ele? M-am mai liniștit puțin când am auzit prima dată expresia: „ești prost ca oaia”! Nu era vorba de nicio capră aici. Proastă era doar oaia. Abia mai târziu aveam să înțeleg de ce: tocmai pentru că era blândă, răbdătoare, ascultătoare, cumpătată. Prin extensie, orice om dispunând de aceste calități este prost ca oaia. Poate să fie și erudit, nivelul de cultură și pregătirea profesională nu sunt luate în considerație. Rămâne prost ca oaia, dacă rabdă orice, fără crâcnire.
Mi-am pierdut prieteni, mi-am pierdut rude scriind împotriva fosilei vii, Călin Georgescu, din specia „Tufă de Veneția”, și umbrei sale, George Simion. De primul am scăpat, de al doilea e mai greu: s-a lipit de sufletele multora precum râia și e nevoie de mai mult săpun și apă decât în primul caz. Diferența dintre cei doi e la fel de mare precum cea dintre oaie și capră. Călin Georgescu nu s-a remarcat prin nimic, n-a ieșit cu nimic în evidență. Prost ca oaia, aș zice, forțând un pic nota. Este, evident, o exagerare, riscând să-mi pun în cap întreaga tagmă a oilor. Căci știința e de partea lor. S-a demonstrat științific că oile sunt inteligente, aproape la fel de inteligente ca porcii, care sunt printre cele mai istețe patrupede. În plus, au și o memorie impecabilă: pot recunoaște circa 50 de chipuri și după doi ani! Dar pentru că sunt blânde, cumpătate și ascultătoare, oamenii le iau de proaste.
Nu asta se întâmplă cu caprele. Pe nimeni n-am auzit: „prost ca o capră”. Spre deosebire de oi, caprele sunt lacome, încăpățânate, independente. Nu le place să stea în turmă. În timp ce oile „ascultă de glasul Păstorului” și țin drumul drept, caprele se abat tot timpul, în căutarea celui mai bine posibil. Nu se mulțumesc niciodată cu puțin și sunt în stare să escaladeze orice creastă, dacă văd acolo ceva demn de interes. Își asumă orice risc. Sunt permanent agitate, puse pe harță, gata să sară în două picioare, cu gâtul încordat și coarnele înainte. Spre deosebire de oaie, care urmează o linie, capra merge de capul ei, pe unde poftește, deseori pe arătură. George Simion este prototipul caprei.
Am ajuns într-unul dintre cele mai complicate momente din istoria noastră postdecembristă. Ca să-l traversăm, nu putem decât adoptând unul dintre cele două tipuri de comportament. Adică să fim sau oi, sau capre. Disjuncție exclusivă. Alegând să fim capre, ne dăm cu aventura, cu riscul și acrobația pe sârmă. Cu o prăpastie permanent deschisă sub noi, gata să ne înghită. Alegând să fim oi, alegem drumul drept și sigur, conduși de un păstor care își iubește turma și care nu ar vrea să o vândă nimănui, sub niciun preț. Dar cum am putea noi, românii, care n-am prea avut parte de buni conducători, să dăm lovitura tocmai acum? Adică să fim inspirați și să-l alegem pe cel mai bun? Să fie acesta Ponta? Antonescu? Nicușor? Deocamdată, apele sunt încă tulburi și ne e greu să distingem ceva clar, în adâncime. Și nici măcar nu ne-am decis dacă să fim oi sau capre. Totuși, ceva din străfundul nostru mioritic ține să ne aducă la suprafață un adevăr oarecum uitat în vălmășagul evenimentelor contemporane, dar verificat de-a lungul întregii noastre istorii: va câștiga turma cu cele mai multe oi și mai puține capre.
Constantin Smedescu
