Nisip saharian peste România
Format din particule extrem de fine, nisipul saharian este neputincios în fața oricărui vânt mai puternic, care îl spulberă și-l poate transporta chiar și la distanțe de mii de kilometri. Din când în când, ca o fatalitate, ajunge până pe cerul României, devenind vizibil în zilele ploioase. Picăturile de ploaie, străbătând norii de nisip și praf saharian, se încarcă de astfel de particule și le aduc la sol. Având în compoziție metale precum magneziu, fier, calciu, fosfor, mercur, în lipsa unei protecții adecvate, ne poate afecta pielea, ochii și plămânii.
De multă vreme (nu putem spune de când, poate dintotdeauna), țara noastră se confruntă cu acest musafir nedorit. În mod obișnuit, vine, stă câteva zile, primăvara și vara, și pleacă, uneori fără să-i fie remarcată prezența. Ultimele episoade, cele din anul trecut și cel de la mijlocul lunii martie a.c. se pare că ne-au luat pe nepregătite, afectându-ne grav sănătatea, mai ales ochii. Din păcate, prea preocupați de problemele politice și auzind noi că, de data aceasta, pe lângă metalele menționate mai sus, nisipul saharian conține și AUR, am renunțat la orice protecție și ne-am visat, mulți dintre noi, într-un nesperat El Dorado românesc. Așa am ajuns să scotocim după AUR în orice mlaștină. Unii dintre noi și-au adus aminte de ocupații strămoșești și le-au reînviat, apucându-se de căutat AUR prin nisipul și pietrișul din râuri. În disperare de cauză, am ajuns să luăm drept AUR orice tinichea strălucitoare.
Ce „Duminică a Orbului”, la 20 mai 1990, când 15 milioane de români s-au prezentat la urne și l-au ales, cu o majoritate covârșitoare, nemaiîntâlnită de atunci, pe Ion Iliescu?! Măcar atunci românii abia deschideau ochii după o noapte de aproape o jumătate de secol. Strălucirea libertății le-a luat ochii și au votat, aproape în unanimitate, cu o fosilă vie a trecutului comunist. Dar în 9 iunie 2024? Dar în 24 noiembrie 2024 și o săptămână mai târziu, în chiar Ziua Națională a României? Cum se explică astfel de „Duminici ale Orbului” în condițiile în care românii aveau la dispoziție și ochelarii europeni?
După noi, explicația ține de afectarea gravă a sănătății, determinată de expunerea neprotejată la nisipul saharian. Ne-a intrat prea mult nisip în ochi și în plămâni. Un timp, nici n-am mai văzut pe unde să mergem, încurcând punctele cardinale, estul cu vestul, de pildă, darămite să mai și distingem vreo literă pe buletinele de vot. Noroc cu guvernanții care, luând act de lipsa noastră de orientare, s-au gândit să ne acorde un răgaz în care să ne revenim. Adică au renunțat la organizarea alegerilor parlamentare și prezidențiale în septembrie, așa cum hotărâseră. Le-au împins mult spre iarnă, mizând, desigur, pe însănătoșirea deplină a electoratului. Ceea ce însă, din păcate, nu s-a întâmplat. Dimpotrivă… Până în ziua votului din 24 noiembrie trecut, am ajuns să nici nu ne mai recunoaștem între noi, de atâta nisip. Chiar și între rude apropiate. Și am votat din nou cu ochii închiși și dintr-o suflare. Nu ne-a trecut o clipă prin cap să zgâriem puțin moneda ce ni se oferea. Am fi dat imediat de plumbul ascuns sub stratul de poleială pretins drept AUR. Și totuși, mulți români continuă să mizeze pe o astfel de monedă. E vorba de acei români care încă mai cred în alchimie.
Un scriitor pesimist, I.D. Sârbu, nota într-un caiet devenit „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: „Suntem un popor sceptic. Minunile la noi rar țin mai mult de trei zile. În schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol”. Scria I.D. Sârbu aceste rânduri în anii cei mai crunți ai perioadei comuniste. Ne-am eliberat de această perioadă în decembrie 1989. În euforia generală, foarte puțini dintre noi am luat în serios avertismentul celebrului „oracol din Dămăroaia”, recte Silviu Brucan, care ne-a prezis că ne vor trebui 20 de ani ca să învățăm democrația. Unii chiar ne-am revoltat, considerând nedreaptă afirmația, pe motiv că democrația e lucrul cel mai ușor de învățat pe lumea asta. Adevărul este că respectivul „oracol” a fost superoptimist. În realitate, ne trebuie 100 de ani. Cu atâta nisip saharian peste România, s-ar putea să fim și noi puțin… prea optimiști.
Constantin Smedescu
