Donald, cu cravată roșie

Toată lumea se întreabă acum ce va face Donald Trump, cum va schimba el lumea. Păi, ca să ne dăm și noi cu părerea, zicem că SUA nu se va întoarce numai la problemele ei interne, nu va intra în acel izolaționism în care a mai fost, de a trebuit ca japonezii să le distrugă flota staționată la Pearl Harbour, în 1941, ca să-i scoată din starea asta. Dacă vrea să redea măreția Americii, pierdută în timpul administrației Biden, așa cum a promis din nou, încă din primul discurs de după victorie, izolaționismul nu este nici pe departe o soluție. Așa că, după părerea noastră, sub adminitrația Trump, SUA va fi și mai atentă la amenințările externe și va lupta din răsputeri împotriva lor, iar acolo unde îi vor dicta interesele geopolitice nu va ezita să-și întărească pozițiile.

Dar cel mai important lucru este că, după mult timp, un președinte american se pronunță deschis împotriva războaielor. Prin urmare, o primă direcție în care credem noi că se va îndrepta lumea este una lipsită de războaie. A promis în mai multe rânduri că va stinge focul aprins de Putin în Ucraina. Nu a spus cum, dar nici nu e greu să ne închipuim. Cu un Trump atât de puternic legitimat electoral, având de partea sa întreg Congresul american, Zelenski și Putin se vor vedea nevoiți să intre la negocieri. Un Zelenski cu macaroana tăiată, fără banii de până acum ai americanilor, și un Putin silit să se mulțumească cu ce a cucerit, dacă nu cumva, în plus, și un guvern-marionetă, pro-rus, la Kiev, reprezintă premisele de la care se va pleca. Chestia cu intrarea Ucrainei în NATO va fi scoasă din orice discuție. Iar Viktor Orban, pe cai mari în pusta maghiară, își va putea etala nestingherit prietenia cu Trump, dar și legăturile strânse cu Putin, cu Xi, cu Erdogan, spre marea disperare a Ursulei von der Leyen.

Pentru România, problema de a avea un președinte puternic, respectat de cât mai mulți dintre puternicii lumii, devine cardinală. Odată această condiție îndeplinită, noi zicem că, pentru România, cu Trump șef de orchestră mondială și cu suveranismul ca „doctrină” politică acceptată, urmările pot fi benefice și interesante. Dintre candidații la președinția României, cel care se apropie doctrinar, cel mai mult, de tabăra republicană americană nu este, după noi nici „galbenul” Ciucă, nici, cu atât mai puțin, incolorul Simion – Copilul de AUR sau falsa suveranistă Lasconi. Este Marcel Ciolacu reprezentând PSD, un partid atât de multă vreme și atât pe nedrept etichetat ca fiind, pentru România, „ciuma roșie”. Acum, văzându-l pe Trump cu șapcă roșie, cu cravată roșie, inclusiv harta Americii inundată de roșu, fără să vrem ne-am întrebat: tot ca o ciumă roșie este și Partidul Republican în ochii americanilor care nu l-au vrut pe Trump? Ne-au răspuns imediat modul civilizat în care Kamala Harris și-a recunoscut înfrângerea și angajamentul lui Biden de a supraveghea ca transferul de putere să se facă în liniște, fără niciun fel de convulsii.

În același timp, noi credem că țara noastră va deveni și mai importantă pentru SUA. În condițiile în care centrul de interes al SUA se va deplasa spre China (care, timp de patru ani, a profitat din plin de impotența lui Biden, întărindu-se mai peste tot), e șansa României să devină în această parte de lume (desigur, cu ajutor strategic american) un pilon puternic care să apere întreaga Europă de insolațiile pe care le-ar putea provoca un soare prea fierbinte dinspre răsărit.

În altă ordine de idei, nu am citit încă romanul „O coborâre în infern”, pentru care Doris Lessing a obținut Premiul Nobel, în care sunt descrise trăirile interioare ale unui bolnav psihic, considerate până la urmă ca fiind normale. Un roman despre care am citit că nu poate fi înțeles decât în cheia Post-Normalității epocii în care au vrut să oblige să trăim adepții Progresismului. După aceștia, nimic nu trebuie să ne mai mire, nimic nu trebuie să ne mai pară anormal, totul depinzând de unghiul din care privești. Nu trebuie, cu alte cuvinte, să ne mai mirăm de căsătoriile dintre persoanele de același sex, să ne mai întrebăm cum de e posibil ca și bărbații să nască, sau cum se poate ce încă de la grădiniță copiii să afle despre masturbare, schimbare de sex, prezervative… Ce merite poate avea un individ (de pildă un fotbalist) încât să câștige într-o săptămână cât populația unui oraș întreg într-o lună?! Cum se poate ca o mână de oameni de pe planetă (inși precum Elon Musk, de pildă) să dispună de bani mai mulți decât miliarde de oameni deodată? Cum se poate ca, la marile summit-uri, să vezi cum liderii lumii se îmbrățișează, se pupă între ei și hotărăsc, în numele democrației, în ce parte a lumii să mai moară, sfârtecați de rachete, niște copii? Orice poate apărea ca normal, dacă te situezi în unghiul potrivit de vedere! Nicicând în istoria lumii normalitatea nu a fost într-un mai mare pericol. De fapt, avem în vedere lumea occidentală pentru care America apare încă o dată în rol de salvator. E vorba de America lui Donald Trump, să ne înțelegem! America lui Donald, cel cu cravată roșie…

Constantin Smedescu