Înainte de sărbătorile de sfârşit de an, când gândurile bune animă toată suflarea bipedă şi raţională de pe mapamond, orice om se aşteaptă să primească urări de bine de la prietenii săi, iar inamicii săi să tacă, măcar cu această ocazie. Dragnea şi Dăncilă au avut parte, bineînţeles, de multe felicitări, dar s-au trezit şi cu acest blestem: „Să vi se ardă sarmalele şi să nu vi se închege piftia”! Venea din partea opoziţiei şi purta semnătura unui fost preot, deputatul de Olt, Gigel Ştirbu. Doar atât mai poate opoziţia, să blesteme? Asta o fi, acum, singura ei plăcere?
În orice caz, pentru cel care, în mod anormal şi nefiresc se pune în capul opoziţiei, pentru preşedintele României adică, este clar că a-şi sufla mucii în fasolea puterii a devenit o plăcere sadică, bolnăvicioasă. Nu mai e plăcerea pe care şi-o procură un copil zvăpăiat şi prost educat, din a-i şicana în toate felurile pe toţi cei din jurul său, ci este vorba, în cazul lui Iohannis, de ceva morbid, care vine din subteranele cele mai insalubre ale personalităţii sale.
În fiecare an, preşedintele României trebuie să se supună unui control medical care să stabilească dacă este compatibil mintal cu funcţia pe care o exercită. Ultimul control medical l-a declarat „apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţiei”. Având în vedere întregul comportament al preşedintelui din cel puţin ultimii doi ani, daţi-mi voie să mă îndoiesc de această concluzie a medicilor care l-au examinat pe Iohannis.
Lăsând la o parte faptul extrem de ciudat că preşedintele României înţelege să-şi petreacă week-end-urile la Sibiu, ca şi desele sale excursii montane sau tăceri metafizice, am în vedere atitudinea sa faţă de Guvernul României. Una de-a dreptul duşmănoasă, care nu se mai înscrie în tiparele luptei politice, în câmpul căreia rolul său constituţional este acela de arbitru, nu de jucător. Declarând, în pragul preluării preşedinţiei Europei de către România, că nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva, că nici măcar nu avem premier, demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că prin mintea sa se zvârcolesc vânturile deşertului şi că acestea îi dau stări delirante.
Pentru deplina mea edificare în acest sens, am pus în oglindă, discursul preşedintelui Iohannis şi al premierului Dăncilă, cu prilejul Centenarului. Discursul lui Iohannis? Unul siropos, fără substanţă, în care însă ni se sugerează ce trebuie să fim în următoarea sută de ani: cuminţi şi la locul nostru, să nu cumva să ieşim în faţă cu ceva. O Românie ascultătoare, care să nu iasă din vorba stăpânilor – acesta este proiectul de ţară al preşedintelui României! În schimb, din discursul d-nei Dăncilă am reţinut că-n următoarea sută de ani: trebuie să promovăm interesul nostru comun ca naţiune europeană; să fim uniţi în perspectiva apropiatului mandat al României la preşedinţia Consiliului Uniunii Europene; să ne unim eforturile pentru ca evoluţia economică a României să permită trecerea la moneda euro în anul 1924; să fim uniţi pentru ca admiterea României în spaţiul Schengen să fie decisă doar pe baza criteriilor tehnice obligatorii; la 100 de ani de la Marea Unire, să avem cel puţin 100 de motive să acţionăm ca o naţiune demnă şi puternică.
Aşadar, o Românie puternică şi demnă, cu o identitate precisă şi o voce clar conturată în concertul naţiunilor europene – acesta este proiectul de ţară al Guvernului Dăncilă şi al PSD-ului condus de Liviu Dragnea.
Acum, cine-i om şi cine-i câine, d-le Gigel Ştirbu?
Constantin Smedescu
