Marea Unire a tuturor teritoriilor româneşti de la 1 decembrie 1918 nu a picat din cer, ca o pleaşcă pe capul câtorva minţi luminate şi iubitoare de ţară, n-a fost deloc o întâmplare, nu a surprins pe nimeni, n-a fost aşa, ca o strategie de ultimă oră, prin care se câştigă un război. A venit din străfundurile fiinţei naţionale, chemată la viaţă de de un ideal de ţară. Da, atunci am avut un ideal de ţară, al cărui izvor a susurat molcom pe piatra timpului, de secole, până când a găsit un câmp pregătit pe care să se reverse tumultuos şi să se oprească pentru totdeauna între malurile de granit ale acestui lac fără fund numit România. Am mai avut de atunci un alt ideal de ţară, la fel de puternic? Se pare că nu, la cât de dezbinată ne apare în prezent societatea românească. O dezbinare care, în mod paradoxal, după părerea noastră, a mers în pas cu procesul unirii. Dacă despre Unire vorbim ca despre un ideal care ţine de însăşi substanţa sufletului românesc, dezbinarea este o excrescenţă, o tumoare care a apărut din chiar momentul Unirii Principatelor, în 1859. Clasa politică românească s-a născut cu această anomalie genetică a dezbinării, în virtutea căreia a respins tot ce putea s-o unească.
Aducerea prinţului străin care să ne conducă ţara, în locul celui pe care l-au alungat, Alexandru Ioan Cuza, a fost primul mare faliment al acestei clase politice, de pe urma căruia nu şi-a mai revenit niciodată. Toată istoria sa, până la lichidarea ei fizică de către comunişti, este caracterizată de falimente în serie. Noroc cu acest ideal de ţară – Unirea – datorită căruia mai pomenim de ea, şi nu pentru că ar avea vreun merit în realizarea lui, ci pentru simplul motiv că s-a întâmplat să fie atunci la conducerea ţării, când trebuia să fie cineva care să ne reprezinte pe scena internaţională. „Unirea naţiunea a făcut-o”, recunoştea Mihail Kogălniceanu în discursul din 9 februarie 1863, de la tribuna Parlamentului, într-un moment în care deja anumite grupări începuseră să-şi aroge meritul Unirii. „Unirea este actul energic al întregii naţiuni române, e marea noastră conquistă”, mai spunea cu acelaşi prilej marele patriot reprezentant, poate, al singurei generaţii de patrioţi adevăraţi din istoria României, care s-au situat în fruntea evenimentelor revoluţionare de la 1848 şi care au continuat, după înfrângerea revoluţiei, să lupte pentru înfăptuirea idealului Unirii. Evocăm aici figurile colosale ale lui Nicolae Bălcescu, cel care însă avea să moară prematur, exilat departe de ţară, în 1852, apoi pe cele ale lui A.I Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gheorghe Magheru, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Costache Negri, Constantin A. Rosetti, fraţii Ion şi Dimitrie Brătianu, Nicolae Orăşanu, Vasile Mălinescu etc.
Unii dintre ei au trăit îndeajuns încât au putut să fie în fruntea împlinirii celui de-al doilea ideal de ţară, anume Independenţa. Acelaşi care în 1863 preciza că „Unirea naţiunea a făcut-o”, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, avea să declare după numai 14 ani, la 9 mai 1877: „Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare”. Da, Independenţa a fost al doilea ideal de ţară, care ne-a tivit marginile sufletului, împiedicându-l să se destrame în vâltoarea istoriei. Am tânjit după independenţă 460 de ani, de când, în 1417, Mircea cel Bătrân a cedat în faţa oştilor turceşti ale lui Mehmed I (care au reocupat Dobrogea), şi a acceptat plata anuală a unui tribut. Cam tot de pe atunci, şi tot ca o consecinţă a tratatului polono-ungar de la Lublin, din 1412 (prima împărţire de teritorii între două puteri europene), şi Moldova lui Alexandru cel Bun îşi pierdea independenţa, intrând sub un fel de condominium, obligată să-i ajute pe cei doi regi în orice război cu o terţă parte (vezi campaniile oştilor moldovene în ajutorul polonilor atacaţi de cavalerii teutoni, la Grunwald şi Marienburg), în caz de refuz urmând să fie împărţită între celelalte două puteri ale timpului, Ungaria şi Polonia. Da, ne-am câştigat independenţa politică atunci, în 1877, dar am căzut repede sub o altă dependenţă, a capitalului străin care, în expansiunea lui naturală, a găsit în România un teren viran, nepăzit de nimeni, clasa politică românească fiind ocupată cu luptele dintre diferitele ei facţiuni.
Acum, vorbind despre generaţia de la 1848 şi a Unirii din 1859, şi pentru că tot se foloseşte sintagma „generaţia de aur”, ei bine, aceasta chiar a fost generaţia de aur a politicii româneşti. O generaţie care însă, din păcate, nu a putut împiedica formarea unei clase politice deviată genetic de la fiinţa naţională. Născută cu un fel de sindrom Down al dezbinării, ea a continuat pe această linie în toată istoria ei. Marea Unire din 1918 a fost, la fel, opera poporului român, a naţiunii, nicidecum a ei, din rândurile căreia, e adevărat, s-au ridicat câteva figuri luminoase ale căror amprente au rămas în eternitate pe nimbul Unirii. Această clasă politică, aceeaşi despre care Petre Ţuţea scria în 1935: „statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi”, a fost, repet, lichidată fizic de comunişti, în locul ei instaurându-se o nomenclatură comunistă reprezentând, chipurile, clasa muncitoare, dar la fel de străină de sufletul acestui popor.
O nouă clasă politică, în adevăratul sens al cuvântului, a început să se formeze după 1989. Şi un nou ideal de ţară a început să se contureze: cel al aderării la NATO şi UE. Un ideal care a funcţionat, ca să zicem aşa, pe deasupra clasei politice româneşti. Venea din străfundurile fiinţei naţionale, din sufletul unui popor care prea devreme avea să conştientizeze acest adevăr exprimat de Alexandru cel Bun în faţa ambasadorilor Bizanţului: că poporul român nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi Sabia Sa. În toată istoria noastră am trăit pe viu experienţa singurătăţii în faţa urgiilor, de cele mai multe ori acestea, trecând peste noi, lăsându-ne când fără o mână, când fără un picior. Şi tocmai când, în 1918, ne-am regăsit în integralitatea corpului nostru naţional şi am crezut că nu ni se va mai întâmpla în veci să mai fim mutilaţi de cineva, iată că s-a întâmplat în 1940, când am pierdut Basarabia şi nordul Bucovinei şi a fost cât pe-aci să rămânem şi fără o bună parte din Transilvania. Iată de ce, în condiţiile destrămării blocului comunist şi a Tratatului de la Warşovia, parcă toată fiinţa noastră naţională s-a cutremurat din nou de groaza singurătăţii şi a văzut în integrarea euroatlantică salvarea de la o posibilă izolare. Am făcut totul în acest sens, am plătit poate prea scump intrarea în Europa, pe care nu o mai tăia în două zidul Berlinului. Da, se poate spune că integrarea euroatlantică a fost ultimul nostru ideal de ţară, care a mai ţinut cât de cât la aceeaşi masă noua clasă politică românească. Una care, din păcate, dovedea aceleaşi apucături ca şi defuncta ei surată ante şi interbelică. De parcă microbul dezbinării i s-a transmis pe o cale neştiută, supranaturală.
Poate că n-aş fi scris acest editorial dacă nu aş fi participat, în ziua de 15 decembrie 2017, la o lansare de carte, eveniment găzduit de hotelul Parc din Slatina, şi dacă n-aş fi aflat cu această ocazie că există o astfel de carte precum „600.000”, sub semnătura ziaristului Grigore Cartianu. O primă nedumerire în legătură cu acest eveniment este legată de însuşi locul ales – hotelul Parc – în timp ce o seamă de instituţii culturale ar fi fost mult mai îndreptăţite să-l găzduiască. Sau, alegându-se hotelul Parc, organizatorii au vrut de la bun început să ne spună că nu este vorba de un eveniment cultural? Înclin să răspund afirmativ, în felul acesta lămurindu-mi a doua nedumerire: oare ce căutau, la dreapta şi la stânga autorului, doi lideri marcanţi ai Partidului Naţional Liberal? În timp ce autorul aşa-zisei cărţi, din amvonul autosuficienţei sale, se afunda brownian în ceaţa unei tirade interminabile împotriva actualilor guvernanţi, de-o parte şi de alta îi vedeam pe însuşi preşedintele PNL Olt, primarul de Cungrea, Liviu Voiculescu, şi pe profesorul Victor Iacobescu, de asemenea, o personalitate remarcabilă a liberalismului de pe malurile Oltului. Se întâmpla acolo un eveniment politic sau cultural?
Încă o dată, poate că n-aş fi scris acest editorial dacă nu s-ar fi întâmplat marele mitig antiromânesc din 20 ianuarie 2018, când am putut să văd printre protestatari lideri politici ai Opoziţiei, care au uitat că lupta politică se dă în Parlament, nu pe stradă. Când astfel de politicieni abdică de la principiul esenţial al democraţiei, anume respectarea rezultatului unor alegeri libere, cum se mai pot numi? Când cineva încearcă să întoarcă votul majorităţii electoratului prin presiunea străzii, participând la proteste ilegale, coordonate de forţe oculte prin reţelele sociale, nici nu mai poate fi numit politician, ci, de-a dreptul, infractor. La acest nivel a căzut o parte a clasei politice actuale, împotriva căreia însăşi statul de drept trebuie să ridice sabia legii. Şi nu e vorba aici de acest DNA care, ori de câte ori îi vine să se scarpine de râia partizanatului politic, mai deschide câte un dosar. Decredibilizarea acestui aşa-zis cerber al democraţiei a atins un nou maxim istoric chiar deunăzi, prin deschiderea, tocmai acum, a unui dosar penal pe care tot el îl închisese, în urmă cu mulţi ani, pe numele vicepremierului Paul Stănescu. Asistând cu maximă tristeţe la această descătuşare, din toate părţile, de energii negative, nu pot să-mi reprim o întrebare fără răspuns: oare ce ne mai poate uni?
