Sărbătorim, la 15 ianuarie, Ziua Națională a Culturii Române. Un răutăcios ar putea să întrebe: care cultură? Cea de ieri, care este dată uitării, sau cea de azi care nu există? Însuși Luceafărul poeziei românești apune încet-încet, într-un amurg românesc al zeilor. Îl mai întâlnim, redus la minimum, prin manuale și ne mai amintim de el în două zile: a nașterii și a morții sale. El, care, în neodihna-i de stea, și-a transformat rostirea într-o poveste sfântă despre sufletul românesc, a ajuns în zilele noastre să nu mai fie pomenit decât sporadic și cu jumătate de gură. Tot mai puțini sunt dispuși să aprecieze faptul că „El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a fãcut fuziunea cea mai serioasã a sufletului daco-roman cu cultura occidentală (Garabet Ibrăileanu).
Nu mai e ca atunci când, rostindu-i numele „e ca și cum ai striga într-o peșteră vastă”. Rostirea numelui său nu mai produce ecoul pe care l-ar merita. Mulți chiar strâmbă din nas când se vorbește despre atenția și dragostea cu care Eminescu s-a aplecat asupra istoriei, culturii și tradițiilor poporului român; spun că asta înseamnă „naționalism”.
Așa cum spunea Tudor Arghezi, ca să-l înțelegi pe Eminescu, trebuie efort intelectual sporit, cultură și sensibilitate. E ca și cum ai vrea să urci pe un munte fără poteci. Dacă nu ești echipat corespunzător, n-ai nicio șansă și închei ca vulpea care, pentru că nu poate să ajungă la struguri, zice că sunt acri. Bineînțeles, cei care îl desconsideră sau îl denigrează pe Eminescu sunt cei care nu pot ajunge la el. Într-adevăr, nu e deloc ușor să ajungi până la el. E ca un zbor cosmic către o constelație îndepărtată.
Încercând să arunce o lumină către „Constelația Eminescu”, cu referire la iubirile pământești ale zeului, același Arghezi menționa: ,,Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţie, rămânând exclusiv amantă. E o dragoste de păsări albe, care străbat eternitatea şi se întâlnesc în zbor în dreptul unei stele”. Așa și cu dragostea lui Eminescu față de țara sa, căreia i se adresa tandru, curtenitor: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie/ Țara mea de glorii, țara mea de dor”?
La numai 16 ani, pleacă din Cernăuți spre București, oprindu-se la Blaj, unde o vară întreagă a ascultat cum bate inima românismului. S-a îndreptat apoi spre Sibiu după care, prin defileul Oltului, a trecut granița în Regat, clandestin, pentru că nu avea pașaport. A fost găzduit câteva zile la Mănăstirea Cozia, unde sufletul său tânăr a resimțit din plin impactul întâlnirii cu umbra uriașă a voievodului Mircea. S-a recules la mormântul celui pe care-l va evoca în Scrisoarea a III-a și a pornit mai departe, ajungând la București spre sfârșitul lui octombrie 1866. Avea, cum am spus, numai 16 ani.
Călătoria lui prin inima țării, la această vârstă fragedă, când pe jos, când în căruțele negustorilor întâlniți în cale, mâncând și dormind pe unde apuca, a lăsat urme adânci în sufletul său. Și nu a fost o simplă călătorie de adolescent teribilist, ci una inițiatică, prin care viitorul Luceafăr intra în contact direct cu pământul asupra căruia își va revărsa din plin lumina celestă. A fost examenul său de maturitate. Devenea bărbatul care putea să se ia la trântă cu vremurile în care trăia. Niște vremuri deloc compatibile cu geniul său, atât de ostile că până la urmă i-au frânt aripile. Dar nu înainte să înalțe peste România, până la 15 iunie 1889, data morții sale biologice, un miraculos curcubeu de creație poetică genială, ca și de iubire de țară și de încredere în viitorul ei „de aur”.
Ce sărbătorim noi pe 15 ianuarie? Ziua Culturii Naționale? Mai bine zis, a inculturii. Domeniu fundamental pentru existența și eternitatea oricărui popor, cultura națională a devenit un fel de damă de companie pentru liderii politici dâmbovițeni: se laudă cu ea, dar nu-i interesează viața ei personală, dacă are ce să mănânce, să îmbrace. unde să locuiască etc. Se folosesc de ea în momentele festive și-i aruncă, acolo, doi-trei bănuți, cât pentru o rochie nouă. Se fac că nu știu că domeniul culturii se susține cu bani de la stat. Cărțile gratuite la copii, instrumentele muzicale gratuite, concursurile de muzică, de poezie și proză, de teatru, cu premii consistente, taberele de creație, revistele literare subvenționate etc au dispărut aproape cu totul. În schimb, țara e plină de „dottore” cu teze plagiate, de polițiști bărboși și burtoși, de polițiști care stau la chefuri cu interlopii, de medici care se bat pentru șpagă, de generali făcuți la apelul de seară, de absolvenți de liceu semianalfabeți, de politicieni care-și iau bacul la 50 de ani, de șoferi cu permise auto luate fără să știe să citească și de câte și mai câte astfel de anomalii „genetice” în România educată a lui Iohannis.
Ziua Culturii Naționale? Care cultură când vedem cât de săracă și anemică este viața culturală a națiunii, secătuită de valori și de mari personalități? Când copiii noștri sunt atrași mai degrabă și aproape exclusiv de telefonul mobil cu muzică hip-hop, manele și jocuri electronice? Când nimeni nu mai citește o carte, când casele memoriale și muzeele zac încuiate și părăsite, când artele și artiștii sunt cantități neglijabile în interesul oamenilor? Când ministru al culturii este un personaj al cărui singur merit este că se trage din aceeași localitate cu președintele de partid?
Deci, ce cultură națională sărbătorim pe 15 ianuarie? Poate pe cea de ieri. Cultura de azi este atât de sublimă, că lipsește cu desăvârșire.
Constantin Smedescu
