Desfăşurată sub genericul „Să mergem împreună”, călătoria apostolică a Papei Francisc în România s-a încheiat. Timp de trei zile, în ţara pe care Sfîntul Ioan Paul al II-lea a numit-o „Grădina Maicii Domnului”, pare că a păşit însuşi Dumnezeu. De o puritate sufletească desăvârşită şi cu o maximă deschidere către întreaga umanitate, Sfântul Părinte de la Vatican s-a simţit, printre români, „ca la el acasă”. Bineînţeles, doar era în Grădina Maicii Domnului, în mijlocul unor mulţimi care se uitau la el ca la Dumnezeu! Într-adevăr, prin toate actele sale, în toţi cei şase ani de când este suveran pontif, Papa Francisc a arătat lumii întregi Calea Umană: a iubirii aproapelui. O cale care însă, în România, din păcate, a fost semănată cu toate obstacolele obişnuite ale firii umane. Dintre toate, buruiana urii pare să fi crescut atât de înaltă, că nu mai poate fi combătută cu niciun erbicid. Răsărită din bălegarul politicianismului dâmboviţean, această buruiană ne întunecă minţile şi ne împiedică să mai găsim calea iubirii. Uriaşa inechitate care acoperă ca o grindină societatea românească aşterne distanţe astronomice între noi şi ne împiedică să mai simţim lângă noi pe cineva. În această situaţie, nu ne rămâne decât să ne refugiem în noi înşine şi să trasăm în jur hotarele de netrecut ale individualismului. Este exact opusul căii spre care ne îndeamnă Sanctitatea Sa. Încă de la înscăunarea sa ca suveran pontif, acum şase ani, Sfântul Părinte a militat pentru o societate inclusivă, în care şi cel mai sărac şi umil să fie recunoscut ca persoană şi respectat ca atare. Încă o dată, la întâlnirea cu Sfântul Sinod al BOR, Papa Francisc s-a pronunţat împotriva „culturii individualiste”, care este mai persuasivă şi mai materialistă decât oricând, susţinută de „puterea agresivă a centrelor financiare mari”.
Astfel, vizita Papei s-a nimerit în momentul cel mai potrivit cu putinţă. Suntem după ani grei de război româno-român şi la numai o săptămână după alegerile din 26 mai, când istoria contemporană a României a consemnat încă un episod din acest război, în care perdantul este, ca de fiecare dată, poporul român. Nu politicienii care, dimpotrivă, prosperă şi se îmbogăţesc. Nimeni nu pierde, dintre politicieni, doar se schimbă taberele, după fiecare bătălie. Chiar dacă, dintre cei învinşi, unii mai dau şi pe la puşcărie, nu este o tragedie, căci ies repede, cu bogăţia intactă. Doar că, în carnea sufletului românesc, mai apare o rană adâncă, din care picură sângele deznădejdii. Peste o astfel de rană, vizita Papei Francisc se depune ca un balsam. Am văzut, în cele trei zile de vizită, câtă putere poate avea o personalitate pentru care tot ce contează este iubirea aproapelui. Contactul direct cu o asemenea personalitate oceanică şi iluminatoare poate reprezenta pentru români miracolul regăsirii drumului drept către societatea pe care o visăm de 30 de ani. E timpul să aruncăm primele lopeţi de pământ peste tranşeele care ne-au divizat, în speranţa că mâine, poate, ne vom redescoperi ca fii ai lui Dumnezeu. Prin mesajul său de unitate a bisericilor şi a tuturor oamenilor şi prin tot ce a însemnat ea, vizita Papei Francisc în România poate fi socotită miracolul de care aveam nevoie pentru redescoperirea conlucrării în slujba unui ideal comun. Un miracol care nu trebuie lăsat să se stingă în apa seducţiei culturii individualiste…
