Marea sărbătoarea a creştinătăţii, Paştele, se încadrează în modelul preistoric de renaştere simbolică a timpului şi spaţiului prin jertfa divinităţii adorate, substituită de o efigie (statuie, totem, mască, steag), un om (oştean, conducător, prizonier, fecioară), un animal (miel, ţap, berbec, porc, taur), pasăre sau ou de pasăre, arbore, plante alimentare.
În preistorie, moartea era urmată imediat de renaşterea divinităţii, celebrată de creştini la aceeaşi dată calendaristică. După apariţia creştinismului, aceste credinţe au dispărut, dar unele reminiscenţe se mai păstrează. Jertfa prin substituţie a zeului adorat a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus săvârşită o singură dată pe Golgota, în numele tuturor oamenilor, şi reactualizată anual de credincioşi.
În Săptămâna Patimilor, timpul se degradează neîncetat, stricându-se toată armonia şi echilibrul existent. Legat de această perioadă, în cultura populară existau numeroase credinţe şi obiceiuri. Astfel, se credea că în joia dinaintea Paştelui se deschid mormintele şi se întorc acasă spiritele morţilor. De aceea în această zi, cunoscută sub numele de Joimari, femeile mergeau la morminte, le curăţau, aprindeau focuri şi împărţeau căni pline cu apă, bucate şi flori. Exista credinţa că spiritele morţilor vor sta acasă până la Duminica Mare (a Rusaliilor), când cu greu se întorc în morminte. În sate precum Vâlcele, Bucinişu, se boceau morţii şi se aprindeau focuri la care se credea că vin morţii să se încălzească.
În unele sate aşezate în apropierea Oltului exista obiceiul ca în dimineaţa zilei de Joimari, înainte de răsăritul soarelui, grupuri de fete mergeau pe malul Oltului şi alegeau locuri pe care le marcau cu crenguţe de salcie şi flori, lângă care înfigeau lumânări aprinse. Fiecare fată lua apoi apă cu găleata din Olt, se închina şi spunea: „Să-i fie lui…(numele unei persoane decedate din familie)”, apoi răsturna apa din găleată la baza ramurii de salcie. Se vărsa căte o găleată cu apă pentru fiecare mort. Pentru practicarea obiceiului erau alese doar fete caste, pentru ca apa vărsată de ele să fie primită de morţi.
Conform tradiţiei din fiecare sat, în Joia Mare (Joia Neagră) sau în ziua de vineri, cunoscută şi sub numele de Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor se vopseau ouăle pentru Paşte. Oul colorat şi împodobit era simbolul Mântuitorului, care părăsind mormântul se întorcea la viaţă, precum puiul de găină ieşit din găoace. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul era colorat şi încondeiat în Săptămâna Patimilor şi era ucis prin lovirea violentă în cap (ciocnitul ouălor) iar apoi era mâncat sacramental în ziua de Paşte.
Culoarea preferată în care se vopseau ouăle de Paşte era roşu, simbolizând sângele Mântuitorului Iisus. Ulterior, acestea au fost decorate (încondeiate) cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe.
O interesantă formă de manifestare în cadrul culturii populare româneşti, care leagă cele două domenii, al culturii materiale de cel al culturii spirituale, o constituie încondeierea ouălor. Legat de practica religioasă a sărbătorilor de primăvară, acest obicei şi artă populară în acelaşi timp este un fenomen străvechi pe teritoriul ţării noastre, cu rădăcinile adânc înfipte în tradiţiile orientului antic.
Preluat de creştinism, dar cu un alt conţinut şi cu o semnificaţie nouă, încondeiatul ouălor constituia pentru lumea antică un simbol al primăverii, al reînnoirii şi reînvierii naturii. Printre cele mai îndepărtate vestigii ale artei şi obiceiului încondeierii ouălor, care aduc mărturia vechimii şi ariei lor largi de circulaţie, se numără şi un fragment de ou încondeiat, găsit într-un mormânt avaric, în imediata vecinătate a Aradului. Pe teritoriul ţării noastre, acest domeniu al artei populare este cunoscut, prezentând diferenţieri în ornamentică şi cromatică, de la o regiune la alta. Însă, în ciuda aparentei diversităţi de la o zonă la alta, şi chiar de la creator la creator, există o mare unitate a fondului principal de motive, dovadă a vechimii lor.
Existenţa în toate zonele ţării, deci şi în judeţul Olt, a obiceiului dăruirii de ouă de Paşte, la masă, de către fini naşilor, dar mai ales la horă, de către fete feciorilor, a dus la existenţa unei adevărate întreceri în realizarea de exemplare cât mai frumoase.
În tradiţia creştină există mai multe legende privind înroşirea ouălor de Paşte. Cea mai cunoscută este cea potrivit căreia, după ce Iisus Hristos a fost răstignit, Maica Domnului a luat un coş plin cu ouă şi a rugat paznicii ca în locul lor să o lase lângă Fiul ei. Punând coşul sub crucea pe care era răstignit Iisus, ouăle s-au înroşit cu sângele ce curgea din rănile Lui.
Epoca de când datează obiceiul de a înroşi ouă este greu de stabilit. Ouă roşii de piatră s-au găsit în morminte din vremuri foarte îndepărtate. Chinezii întrebuinţau ouăle roşii cu 2.000 de ani a.Hr. şi desigur că la ei obiceiul acesta era o moştenire din timpuri mai vechi.
Religiile tuturor popoarelor au introdus oul roşu în ceremoniile cultului lor. Egiptenii aveau un cult special, la echinocţiul de primăvară – Paştele nostru -, când ofereau ouă zeului creator. Perşii aveau acelaşi obicei la sărbătoare Anului Nou, obicei despre care povesteşte un călător chiar şi pentru anul 1704, care spune că, de Anul Nou (20 mai), perşii se felicitau dăruindu-şi ouă în diferite culori. Oul avea mare însemnătate şi la romani, care făceau jertfe speciale cu ouă, la sărbătoarea echinocţiului de primăvară, ouă care, aşa cum spun scriitorii Ovidiu, Juvenal, Pliniu, erau colorate.
Credinţele şi obiceiurile păgâne au trecut în religa creştină, acomodându-se cu dogmele ei. Zeii păgâni trăiesc şi astăzi în sfinţii cărora ne închinăm noi. Datina oului roşu nu a putut să facă excepţie, primii creştini l-au menţinut, l-au lăsat moştenire până în zilele noastre, tuturor popoarelor creştine, care pun tradiţia aceasta în legătură cu sângele – moartea şi învierea – lui Iisus Hristos, Creatorul lumii creştine.
Încondeierea ouălor s-a executat dintotdeauna în casă, de către femei, ca o manifestare diferită a artei populare. Având tangenţe dar şi mari deosebiri faţă de celelalte domenii ale artei, şi aici geniul creator al artistului anonim s-a valorificat din plin.
Ornamentica ouălor încondeiate este din cele mai variate, de la simple linii perpendiculare, triunghiuri, înlănţuiri de romburi, la motive ce reprezintă omul, universul şi natura înconjurătoare.
Tehnici şi elemente ornamentale deosebite s-au păstrat în zona Romanaţi până în zilele noastre, mai conservatoare dovedindu-se satele de pe Valea Olteţului. Pentru vopsitul ouălor, în această zonă se foloseau odinioară ca şi la textile, coloranţi vegetali, în amestec cu alaun, oţet, zer sau cheag, ca substanţe fixative. Pentru culoarea galbenă se foloseau cojile de ceapă fierte, sau coaja de măr sălbatic, pentru culoarea verde cucuta, iar pentru negru, gogoşi de stejar sau coaja de arin. Pentru obţinerea celorlalte tonuri de culoare se întrebuinţau coloranţi industriali.
În zona Romanaţi, implicit şi în judeţul Olt – în satele de pe Valea Olteţului cromatica este bazată mai ales pe tonuri calde: roşu, ocru, bleu – verde, maron – roşcat. Aspectul cel mai interesant în decorarea ouălor îl prezintă însă tehnica ornamentării. Pentru înfrumuseţarea ouălor s-au folosit şi încă se mai folosesc atât procedeul colorării simple cât şi cel a „încondeierii”, al scrierii cu ceară, procedeu complex care presupune un deosebit talent din partea aceluia care îl practică. Desenul se execută totdeauna cu mâna liberă, „după ochi”, urmând un străvechi model cunoscut, sau alteori jocul imaginaţiei. Pentru realizarea simetriei, oul este împărţit la început în 2, 4, 6 sau 8 părţi, prin trasarea unor axe verticale, perpendiculare pe cel transversal. Adesea oul se împarte în două câmpuri, doar printr-un brâu longitudinal sau transversal, format din motive florale, stilizate sau geometrice. Apar, în acest caz, două motive identice, sau total diferenţiate. Cel mai frecvent este motivul solar, ca simbol al primăverii, al luminii şi al bucuriei de viaţă, reprezentat printr-o serie de cercuri concentrice, cu numeroase raze. Un alt element al universului, „steaua”, revine frecvent în arta desenului pe ou. În unele cazuri steaua cu opt braţe poartă denumirea de „floarea soarelui” sau „roata plugului”.
Inepuizabila imaginaţie creatoare a marilor meşteri în această artă creează o adevărată beţie de motive, izvorâte din gândurile lor, din viaţă sau natură. Astfel, predomină motivele fitomorfe ca bradul, glastra cu flori, vita de vie, frunza stejarului, ghiocelul, mărgăritarul, floarea de muşeţel. Motivele zoomorfe apar mai mult stilizate: „peştele”, „păianjenul”, „laba găinii”, „urechea iepurelui”, „ochiul şarpelui” (triunghiuri divers colorate dispuse pe întreaga suprafaţă a oului), „cocoşlul” (triunghiuri dispuse pe întreaga suprafaţă, umplute cu puncte), dar apar şi reprezentări figurative: păunul, cocoşul, vulturul, peştele. Foarte frecvente sunt motivele de inspiraţi directă din viaţă cum ar fi „cârligul ciobanului”, sau unele mai puţin stilizate, figurative, reprezentând unelte şi obiecte concrete: „sapa”, „grebla”, „fierul plugului”, „pirostriile”, „vârtelniţa”. Cele mai rare sunt motivele antropomorfe redate nu izolat, ci în cadrul unor scene bine individualizate cum ar fi cea a „horei”, la care se disting şi detalii de port popular. Dintre motivele religioase întâlnite în decorul ouălor încondeiate din judeţul Olt cea mai frecventă este crucea, la care se adaugă, uneori, figuri de heruvimi, sau, mai rar, scena Învierii. Tot aici se încadrează şi „calea rătăcită” ce vrea să redea imaginea unui drum ca un labirint (în credinţa populară se spune că pe acest drum rătăcesc sufletele celor care au murit nebotezaţi sau fără lumânare).
Astăzi, arta încondeierii ouălor s-a pierdut în majoritatea localităţilor, păstrându-se doar într-un singur sat, Oboga. Aici a apărut şi s-a perpetuat până în zilele noastre un fenomen mai puţin obişnuit, acela al încondeierii ouălor de către bărbaţi, de regulă olari, motivele ornamentale utilizate de ei fiind preluate de pe ceramică.
Cromatica ouălor încondeiate la Oboga se bazează de obicei pe trei culori: negru (extras din coaja de arin) pentru fond, roşu, portocaliu sau galben pentru ornamente. Uneori pentru fond se mai păstrează şi culoarea albă.
Printre meşterii pricepuţi în încondeierea ouălor din centrul de olari de la Oboga amintim în primul rând familia Diaconeasa. Olarul Constantin Diaconeasa în urmă cu 80 de ani, şi-a extins măiestria artei sale de la modelarea ceramicii la încondeierea ouălor.
Tudor Diaconeasa, fiul său, n-a mai continuat tradiţia olăritului, dar şi-a urmat tatăl, ajutat fiind şi de mama sa, apoi de soţie în practica încondeierii ouălor, transmiţând mai departe nepoţilor această artă.
În afara celor din familia Diaconeasa, la Oboga au mai existat şi alţi bărbaţi pricepuţi în încondeierea ouălor, precum Nicu Vlad şi Matei Marin. Astăzi, arta încondeierii ouălor s-a pierdut în majoritatea localităţilor, păstrându-se doar în comunele Oboga şi Călui. Aici a apărut şi s-a perpetuat până în zilele noastre un fenomen mai puţin obişnuit, acela al încondeierii ouălor de către bărbaţi, de regulă olari, motivele ornamentale utilizate de ei fiind preluate de pe ceramică. Cromatica ouălor încondeiate în judeţul Olt se bazează de obicei pe trei culori: negru (extras din coaja de arin) pentru fond, roşu, portocaliu sau galben pentru ornamente. Uneori pentru fond se mai păstrează şi culoarea albă.
Ouăle încondeiate în Oboga şi Călui se impun prin realizările de seamă ale acestui domeniu, considerat unul dintre genurile cele mai realizate ale artei noastre populare.
Obiceiurile şi credinţele legate de cojile ouălor ciocnite în ziua de Paşte erau nelimitate. Ele puteau aduce frumuseţe şi sănătate, belşug şi rod bogat, puteau grăbi căsătoria fetelor, de asemnea, se credea că pot înmulţi vitele. De aceea, aceste coji erau păstrate şi la nevoie folosite.
În credinţele populare, în Sâmbăta Paştelui se dechide cerul, ard comorile şi este un moment favorabil practicării magiei. În ziua de Paşte se merge la biserică pentru a lua Paşte (pască). Era bine ca acum să se mănânce o bucăţică din peştele oprit de la masa de Florii, pentru a fi vioi tot anul. Fiecare gospodar are grijă ca în acestă zi să pună pe pragul de la intrare o brazdă de iarbă şi un fier pe care trebuiau să calce la întoarcerea de la biserică.
Tot în ziua de Paşte, gospodinele puneau la intrare oala cu vopseaua în care au fost roşite ouăle pentru ca membrii familiei să se privească în apă şi astfel să fie sănătoşi tot anul si roşii la faţă. În unele sate din judeţ se practica obiceiul spălatului ritual pe faţă, într-un vas în care s-a pus şi un ou roşu. Dupămiaza zilei de Paşte era un moment de veselie pentru întreaga comunitate, când se mergea la horă, fetele tinere îmbrăcând hainele lucrate „pe furiş” pe timpul iernii. Pe o batistă aşezată în mijloc se puneau ouă pentru lăutari. Femeile care aveau morţi tineri plăteau lăutarilor pentru a cânta o melodie care era preferată de cel decedat. Acest obicei, numit „hora de pomană” se practică şi azi în comunele Izbiceni, Vlădila, Fărcaşele, Studina din sudul judeţului.
Acestea sunt doar câteva din multele şi frumoasele obiceiuri păstrate, statornicite de veacuri pe teritoriul judeţului Olt şi transmise din generaţie în generaţie.
Claudia Balaş, șef secţia etnografie Muzeul Judeţean Olt
