Născut la 10 octombrie 1948, Mircea Velica a rămas toată viaţa credincios pământului din care a răsărit. Imediat după absolvirea facultăţii, în 1974, a fost repartizat ca inginer agronom în comuna sa natală. În această calitate, a „servit” în slujba consătenilor săi până în 1989, Revoluţia găsindu-l în funcţia de preşedinte al CAP Izbiceni. Prin activitatea desfăşurată în cadrul CAP-ului, a făcut din comuna sa una dintre cele mai bogate, la nivel naţional. CAP-ul condus de domnia sa figura, ca forţă economică, între primele 50 din ţară. Imediat după 1989, le-a cerut consătenilor să nu distrugă ce au realizat până atunci, alternativa pe care le-a propus-o constând în transformarea CAP-ului într-o asociaţie cu personalitate juridică, pe principii ale economiei de piaţă. Nimeni nu l-a ascultat. Într-o fervoare explicabilă doar prin setea de pământ a ţăranului român, oamenii şi-au împărţit terenurile, iar din ce a fost odată CAP-ul, totul a dispărut ca prin farmec, n-a rămas cărămidă pe cărămidă.
Revenind la ceea ce ştia cel mai bine să facă, adică la agronomie, Mircea Velica s-a privatizat şi a trecut la practicarea agriculturii pe cont propriu. Acum, societatea sa înfiinţată în 1992, Hortico-Impex SRL Izbiceni, funcţionează în condiţii de rentabilitate, cu 15 angajaţi permanent, toţi cu carte de muncă. Şi dacă, fostul regim transformându-i pe muncitori şi ţărani în comunişti, marea problemă de după 1989 a fost reconvertirea comuniştilor în muncitori şi ţărani, Mircea Velica a demonstrat că, în cazul domniei sale, comunismul nu a erodat nici măcar un centimetru din continentul cunoştinţelor şi competenţelor sale agronomice şi nici din pasiunea sa pentru cultura pământului. Foarte repede, societatea sa a devenit un model de eficienţă.
În acelaşi timp însă, de la înălţimea succesului său, privind în jos, pe toată esplanada noii realităţi româneşti, fostul preşedinte de CAP putea constata cu amărăciune cum cei mai buni specialişti din toate secoarele erau înlăturaţi, daţi afară de femeile de serviciu, de incompetenţi şi alcoolici. O răsturnare şi o bulversare a valorilor cum nu s-a mai întâmplat în toată istoria acestui popor. Dar Mircea Velica şi-a văzut de treabă, experimentând cu pasiune şi folos în aria interesului propriu, pe bucăţica sa de pământ. În aria interesului public experimentau alţii, cu un ochi la făină şi cu altul la slănină. Adică tot pentru ei. Când oamenii s-au săturat de lăcomia lor, au venit la Mircea Velica, şi-au pus cenuşă în cap şi l-au rugat să candideze pentru funcţia de primar. Se întâmpla în primăvara anului 2000. De atunci şi până în 2016 a condus în calitate de primar comuna Izbiceni. În 2016, pur şi simplu, n-a mai vrut să candideze, deşi sondajele îl creditau cu 74% pentru un nou mandat.
În 2000, aşadar, îmbrăcând din nou uniforma de soldat în slujba interesului public, cu toată autoritatea conferită de funcţia de primar, s-a implicat în toate proiectele de dezvoltare care au făcut din Izbiceni o comună modernă, în plin avânt, una dintre cele mai prospere din tot judeţul Olt şi nu numai. Cu alte cuvinte, a făcut ca oamenii din Izbiceni să fie iarăşi ce-au fost şi mai mult decât atât. Mai harnici şi mai bogaţi. În foarte multe privinţe, comuna are acum aspect de oraş. Este prima localitate rurală din judeţul Olt în care s-a deschis un supermarket. Iar cele mai multe premise în direcţia urbanizării au fost create în timpul administraţiei sale.
La puţin timp de la câştigarea primului mandat de primar, Mircea Velica a demarat un proiect pe Sapard, referitor la construirea unui drum betonat, care străbate comuna de la sud la nord, pe o distanţă de 4,5 km. Apoi a început refacerea bazei sportive, pe un proiect din care 60% a reprezentat fonduri de la bugetul local. A rezultat un stadion cochet, cu tribune, vestiare, apă curentă, un stadion care a fost gândit să poată găzdui meciuri de până la nivelul Ligii a II-a. Pe aceeaşi Ordonanţă guvernamentală (nr.7/2006) s-a realizat şi canalizarea pe o lungime de 16 km, precum şi staţia de epurare. Deşi în comună apa nu era o problemă, fiecare gospodar având în curtea sa minim două puţuri, hidrofoare, băi, totuşi, a realizat şi proiectul de introducere a sistemului centralizat de apă potabilă, implementarea lui demarând spre sfârşitul ultimului său mandat. Un teren de sport cu nocturnă pentru tenis, handbal şi volei, clubul elevilor, biblioteca comunală, trotuarele, iluminatul stradal, târgul săptămânal etc. reprezintă alte realizări, toate cu fonduri proprii, care poartă în ele amprenta inconfundabilă a spiritului de bun gospodar al lui Mircea Velica.
A renovat clădirea Primăriei, a reabilitat Şcoala şi Grădiniţa. Vechiul cămin cultural şi-a schimbat nu numai înfăţişarea, prin amplele lucrări de reabilitare, dar şi numele, acum purtând cu mândrie numele inegalabilului rapsod, Tudor Gheorghe. Multe dintre concertele pe care marele artist Tudor Gheorghe le-a susţinut la Sala Palatului au fost pregătite la Izbiceni. Muzeul înfiinţat de Mircea Velica, de fapt, un complex muzeistic, cuprinde: două gospodării ţărăneşti, una datând de pe la anul 1500, cealaltă de pe la 1800, o biserică din lemn realizată cu meşteri din zona Maramureş, o secţie de etnografie unde sunt expuse elemente de port popular din toate timpurile, o sală a maestrului Tudor Gheorghe, cu obiecte personale donate chiar de el, între care prima chitară şi prima lui cobză, şi cu melodiile sale ce pot fi ascultate aici. De asemenea, există şi o sală pentru expoziţii, unde artişti mari şi mici expun creaţii ale lor. Trecutul istoric al comunei este un motiv de mândrie pentru locuitorii din Izbiceni. Drept urmare, primarul lor a înălţat în centrul comunei un impresionant monument al eroilor ce comemorează jertfa de sânge a Izbicenilor, din timpul celui de-al doilea război mondial, acest monument fiind ridicat lângă cel ce cinsteşte eroii din timpul primului război mondial, reabilitat cu această ocazie. Scenele de război de pe imensa frescă de pe zidul ce flanchează cele două monumente parcă ne invită să coborâm treptele istoriei şi să fim alături de eroi, să le împărtăşim curajul şi dragostea de ţară.
Timp de 10 ani, între 2007 şi 2017 a fost preşedintele filialei Olt a Asociaţiei Comunelor din România şi vicepreşedinte al acesteia la nivel naţional, remarcându-se în lupta pentru a menţine şi dezvolta spaţiul rural românesc şi pentru autonomie locală. În politică, de la bun început a optat pentru social-democraţie. Deşi bunicul şi tatăl său au fost ţărănişti, chiar lideri marcanţi ai partidului lui Maniu şi Mihalache, el a preferat, în condiţiile de opţiune liberă de după 1989, să meargă pe mâna principalului partid de stînga din România postdecembristă. Dar nu-i place deloc să se vorbească despre acesta ca despre un partid care descinde din vechiul PCR. Social-democraţia în care crede Mircea Velica are la bază nişte valori adânc înrădăcinate în sufletul acestui popor, precum credinţa, justiţia socială, solidaritatea, proprietatea etc., scopul de ultimă instanţă fiind realizarea unei societăţi mai bune, mai drepte, rezultat al conlucrării tuturor cetăţenilor.
Afinitatea fostului primar pentru cultura de orice fel, a pământului sau a spiritului, s-a concretizat şi în crearea în comuna sa a unui fenomen unic prin amploarea şi calitatea sa deosebită, cultural artistică şi sportivă. Este vorba de „Zilele Culturii Izbicene”, o manifestare căreia i-a imprimat o regularitate anuală, desfăşurându-se pe parcursul a 3 zile, în luna mai, luna atestării documentare a localităţii, cu aproape o jumătate de secol în urmă. Retrăgându-se de pe prima scenă a administraţiei locale, Mircea Velica a trecut la administrarea directă a propriei afaceri, în cadrul căreia se ocupă şi de bunul mers al activităţii din cele 3 solarii ale sale. Bineînţeles, şi în solariile sale, de cea mai mare cinste se bucură regina legumelor din Izbiceni – roşia, care a devenit un brand, un blazon reprezentativ al comunei. Organizând o primă ediţie, la Bucureşti, a Festivalului roşiei de Izbiceni, în 2012, Mircea Velica a deschis, de fapt, drumul roşiei de Izbiceni către inima şi sufletul consumatorilor din toată ţara. Căci roşia aceasta nu mai este o simplă legumă, printre altele, care ne desfată simţul gustului, este o comoară naţională. Au cultivat-o dacii, coloniştii romani, protoromânii, inclusiv popoarele migratoare trebuie să se fi oprit din goana cailor, ademenite de roşul sângeriu al acestei legume în care parcă însuşi soarele îşi făcuse cuib. Este aceeaşi roşie, nealterată de intervenţiile inginereşti ale căutătorilor de soiuri cât mai productive. Cine vrea producţie mai mare, n-are decât să-şi reverse asupra ei toată lumina din sufletul său, astfel îngrăşând cu iubire pământul de sub lujer şi catalizând procesul de fotosinteză. Este „roşia din bătrâni”, care vine odată cu noi dintr-o istorie milenară. În dulceaţa ei am topit vremuri de restrişte, după cum, în prezent, locuitorii Izbicenilor frământă speranţe de bunăstare. Lăsând-o în puritatea ei originară, fără amelioratori şi alte adaosuri moderniste, Izbicenii şi, între ei, bineînţeles, cel refugiat, cale de o legislatură, în pacea din solariile sale, Mircea Velica, ne oferă astăzi o roşie curată, sută la sută bio, în care urcă liniştea din adâncuri a pământului strămoşesc, întâlnindu-se cu neastâmpărul clipei prezente.
Constantin Smedescu
