Ion Pîrvulescu, 85 ani, a crescut generații întregi de fotbaliști la Slatina, în frunte cu „perlele” Dănciulescu, Claudiu Niculescu, Luțu și Augustin Chiriță. Evocă azi momente necunoscute din perioada de juniorat a acestora și-și exprimă regretul că a avut deseori atitudini brutale față de jucătorii săi
Ion Pîrvulescu e unul dintre ultimii mohicani ai vechii generații de antrenori care colindau pe tăpșane și prin curțile școlilor pentru a ochi tinere talente. La 85 de ani, locuiește singur într-un apartament ros de vremuri din centrul Slatinei, unde a adunat zeci de mingi uzate – le recondiționează!, mii de notițe despre jucători și o mulțime de albume foto. Inclusiv, înrămată, o poză a actorului Silviu Stănculescu, care a fost căsătorit cu sora tehnicianului, Corina.
Iar Pîrvulescu face acum pentru publicul GSP o incursiune printre amintiri, unde se înșiruie depotrivă numele lui Ionel Dănciulescu, Nicolae Dobrin, Claudiu Niculescu, Nicolae Ceaușescu, Ionuț Luțu sau Dan Spătaru. Plus o serie de confesiuni despre metodele sale agresive de lucru cu jucătorii!
„Am fost coleg cu marele Dan Spătaru, eu i-am pus porecla «Tătarul»”
– Domnule profesor, cum arată viața la 85 de ani?
– N-am fost niciodată un tip pesimist. Am privit viața cu încredere, dar vârsta nu iartă. Mă împac însă cu gândul că mi-am respectat meseria. Mi-a plăcut ce am făcut și, datorită rezultatelor mele, am satisfacția că am ce povesti.
– Înainte să intrăm în poveștile celor pe care i-ați descoperit și i-ați crescut, spuneți-ne, vă rog, experiențele dumneavoastră ca jucător!
– Am intrat la facultate în 1959 și am fost cooptat la Știința București, viitorul Sportul Studențesc. Coleg cu Dan Spătaru, cântărețul, căruia eu i-am pus porecla „Tătarul”, pentru că provenea de pe lângă Medgidia. Antrenori – Roșculeț și Ola. Eram titular, conștiincios. Dar am avut ghinionul fantastic să suport un accident rău la cursul de schi, la munte: fractură a rotulei la piciorul drept. Pauză lungă, după care am trecut la Dinamo Obor, unde am dat peste nea Titi Teașcă.
– Antrenor controversat, cu metode bizare, nu?
– Poate o să vă mire, dar pe Teașcă îl consider între primii doi cei mai mari antrenori ai României! A adus toate noutățile fotbalistice din Italia, în mare vogă atunci. În fine, m-a luat curând echipa mare a lui Dinamo după un amical, numai că, la nici două săptămâni, m-a lovit iar neșansa la un meci cu Farul. M-am ales cu o dublă fractură la piciorul drept și am fost nevoit să renunț la performanță.
„Pe Dănciulescu l-am folosit la început portar și libero”
– La ce vârstă ați început activitatea de antrenor?
– La 23 de ani! Am fost repartizat ca profesor la Caracal, unde am început treaba în 1963. Iar în ‘70 am promovat echipa în Divizia C. Mi-aduc aminte că, la scurt timp după aceea, am disputat și un amical cu FC Argeș. Conduceam cu 3-1 prin minutul 80, dar Dobrin ne-a dat trei goluri în final, 4-3 pentru Pitești. Mă rugau toți de pe bancă să-i bag, să joace contra „Gâscanului”! A fost cel mai mare fotbalist al României din toate timpurile. Dacă nu-i bloca Ceaușescu transferul la Real Madrid, că venise Bernabeu special să-l ia din România!, ajungea un jucător de talie mondială.
– La Slatina cum ați ajuns?
– În ‘75, mulțumit de rezultatele mele, comandantul Securității județene, colonelul Gheorghe Rațiu, devenit mai târziu mâna dreaptă a lui Ceaușescu, mi-a cerut să vin la Slatina. Și am făcut naveta vreo cinci ani, înainte să mă mut definitiv, în 1980!
– Aici au început să apară jucătorii exponențiali crescuți de dumneavoastră. Pornim cu Dănciulescu?
– A venit la teren cu tatăl lui, un om modest. Iar Ionel a fost un băiat cuminte, cu note de 7-8-9 la școală. L-am băgat prima dată în poartă, unde n-avea însă chemare. După trei zile, l-am scos și l-am făcut libero, post pe care a și evoluat primele lui meciuri la juniori. Asta n-a durat însă mult și, când a apărut în lot și Claudiu Niculescu, i-am încercat împreună, fiindcă mi s-a părut că se completau în mod fericit. Și așa s-a născut ceea ce avea să devină peste ani cuplul N&D la Dinamo!
Slatina îl împrumutase pe Dănciulescu la Electroputere pe perioada junioratului, după care urma să se întoarcă la noi. Dar cei de la Craiova i-au făcut forme fictive de transfer ca să-l păstreze și să-l vândă, știind că-l vrea Dinamo. Scrisesem un memoriu clar la FRF, câștigam lejer, dar tatăl lui m-a rugat în genunchi să renunț ca să nu-i periclitez băiatului cariera. Ăsta a fost singurul motiv pentru care m-am oprit!
Ion Pîrvulescu, fost antrenor juniori Slatina
„Claudiu Niculescu era mai arogant, mai greu de controlat”
– Vă amintiți vreun episod interesant legat de Dănciulescu?
– Când am jucat în deplasare cu Steaua, am bătut cu 7-1 la București, având în echipă toată brigada fantastică, în frunte cu Dănciulescu, Niculescu și Luțu. Antrenorul lor, fostul internațional Lajos Sătmăreanu, m-a ținut după meci un ceas la discuții, fiindcă nu-și explica secretele creării unei astfel de echipe superbe, cum avea Slatina atunci la juniori. Apoi, la Vâlcea, Dinamo, cu Ionuț Chirilă pe bancă, ne-a luat titlul național cu un penalty inexistent. Un campionat pierdut pe mâna unui arbitru! L-am și întrebat la final: „Aveți copii? Ce-ați face dacă ar fi batjocoriți la maniera la care ați făcut-o azi cu Slatina? Nu v-ar durea sufletul?”.
– Claudiu Niculescu?
– Era elev la Școala Generală numărul 5. Tatăl lui jucase fotbal la liga secundă, la Moreni, parcă, și, după ce și-a încheiat cariera, a terminat o profesională. Ar fi vrut să se facă antrenor, dar întâmpina probleme fără studii liceale. Iar pe Claudiu l-am remarcat la școală la niște ore de educație fizică. Taică-su începuse, totuși, să lucreze la o echipă, dar băiatul a zis că vrea să vină la mine. A fost perioada în care am inventat cuplul cu Dănciulescu.
– Cum era puștiul la început?
– Foarte talentat, dar ceva mai arogant, mai necontrolat. Recunosc faptul că am avut perioade în care am fost mai rău cu ei. Și am apelat la metode nu tocmai recomandabile.
„Le mai scăpam un șut în fund sau o palmă după umăr. N-am procedat mereu corect!”
– Adică îi băteați?
– Ceva mai mult demonstrativ. Nu să-i schilodesc, Doamne ferește!, dar mai scăpam un șut în fund sau o palmă după umăr. Le mai ziceam: „Dacă poporul român spune că bătaia e ruptă din rai, dați-mi și mie dreptul să o mai folosesc!”. N-am procedat însă totdeauna corect, asta așa e! Ajunsesem să nu-i laud deloc, lucru de care mi-am dat seama mai târziu, când Dănciulescu m-a întrebat într-o zi: „Domn’ profesor, eu fac ceva bine?”.
– V-a frapat întrebarea?
– A fost ca un declic. Mi-am schimbat abordarea din acel moment și am început să-i și laud atunci când se comportau bine. Deveneam însă mai rău fiindcă ei, jucătorii, mă obligau cumva: chiuleau de la școală, nu învățau bine, erau obraznici, lipseau de la antrenamente, fumau, se mai apucau de băutură.
– Fumau și beau Claudiu și Dănciulescu?
– Ei nu, dar colegi de-ai lor – da! În felul meu, nu sunt un tip răutăcios, îi iertam dacă promiteau că renunță la prostii, dar, pentru unii, era singura metodă de a-i mai ține sub control.
N-am fost niciodată obsedat să iau măsuri incorecte asupra copiilor. Paradoxal, erau unii părinți care chiar îmi cereau să mă comport mai brutal, dacă situația o impunea. Dar în mintea mea a funcționat întotdeauna ideea ca, înainte să încerci să faci un bine cuiva, să ai grijă în primul rând să nu-i faci un rău
Ion Pîrvulescu, fost antrenor juniori Slatina
„Am exagerat cu gura mea spurcată. Sufeream după ce luam niște măsuri mai severe”
– N-ați simțit însă că ați exagerat, totuși, uneori?
– Am exagerat cu gura, da!, că era cam spurcată. Mi-au ieșit multe cuvinte pe care le-am regretat extraordinar de mult. Cred că mamele copiilor sughițau deseori din cauza vocabularului meu. Culmea, s-a întâmplat într-o zi că l-am înjurat de mamă pe Dănciulescu, iar doamna era în tribună și a auzit.
– Vaaai! Și a reacționat?
– A coborât, mi-a zis: „Domn’ profesor, tocmai m-ați înjurat!”. Bineînțeles, mi-am cerut scuze, dar gafa fusese făcută. Iar cu bătaia, repet, erau intervenții mai mult demonstrative, ca să creez o stare de ușoară teamă. Făceau uneori antrenamente ca lumea doar de frică! Mulți dintre băieți mi-au și spus ulterior: „Dacă nu erați al dracului, nu mai ajungeam noi așa sus!”.
– V-ați pus însă vreodată problema că aceste episoade au lăsat poate în sufletul lor, ascuns, o rană imposibil de vindecat?
– M-am gândit de multe ori la asta și, acasă, mă încercau mari păreri de rău după anumite intervenții de la antrenamente. Îi mai strigam și „gâscă”, „murătură”. Dar, când eram singur, sufeream în sinea mea că eram obligat de ei să iau anumite măsuri mai severe. Vorbeam cu mine în fața oglinzii și-mi spuneam: „Nenea, procedezi prost! Vino cu picioarele pe pământ! Demonstrează-le prin vorbe ce fac în mod corect sau incorect! Explică-le, fiindcă au capacitatea de a înțelege!”. Dacă aș lua-o azi de la capăt, aș schimba asta: aș încerca să-i ajut să priceapă numai prin cuvinte că greșelile pe care le fac sunt în defavoarea lor.
Cred că această atitudine mai severă cu jucătorii am copiat-o de la Teașcă. Tot o gură spurcată! La Dinamo Obor, piticul de 1,65 metri îi bătea pe fotbaliști de le suna apa-n cap când greșeau
Ion Pîrvulescu, fost antrenor juniori Slatina
„Luțu își făcea, pur și simplu, de râs toți adversarii, talent mai mare decât Hagi”
– Trecem la Luțu?
– M-am trezit cu mama lui la mine: „Domnule profesor, am și eu un băiat bun la Valea Mare! Îi zic toți «Geolgău»”. Era în clasa a șasea. Și am organizat acolo un amical, în care Luțu a jucat pentru Valea Mare. Mi-am dat seama imediat că era un copil extrem de talentat. L-am mutat cu școala la Slatina, o operațiune dificilă în acele vremuri. Am intervenit la inspectoarea generală, care era sora lui Ceaușescu.
– Și a acceptat?
– Greu! Am luat-o cu chestii sentimentale: „Tovarășa Bărbulescu, băiatul ăsta va deveni o mare perlă națională! Tovarășul președinte Ceaușescu va fi bucuros că va crește la Slatina un produs românesc valoros”. Și-a dat OK-ul până la urmă! Era un copil cuminte, serios, dar foarte fricos. Și cu un talent formidabil. Îmi era realmente milă de adversari la antrenamente sau meciuri, fiindcă îi făcea, pur și simplu, de râs. Îi ducea în punctul în care-și doreau să iasă de pe teren. Îndrăznesc să spun că, la nivel de talent, a fost mai mare decât Hagi. Numai că la pregătire intelectuală – restanțier!
„Creierul lui Luțu era în picioare. I-au golit buzunarele «profesionistele» din București”
– La ce vă referiți?
– Când l-am luat de la Valea Mare, în clasa a șasea, nu știa să citească. Avea acolo și o profesoară care făcea naveta, întârzia și nu mai apuca să susțină prima oră de dimineață. L-am pus să cumpere o carte și, înainte de antrenamente, îl rugam pe Luțu să ne citească. Harap Alb, Albă ca Zăpada. „Lîî…pîî..cîî…știți, domn’ profesor, noi, la Valea Mare, nu prea…”. I-am și spus la un moment dat: „Luțule, tu ești zero de la gât în sus. Creierul tău stă în picioare, care sunt de mare valoare”. Știți ce mi-a zis Cârțu la un moment dat, la Craiova?
– Vă rog!
– „Bre, nea Ioane, nu pot să cred că ăsta e așa talentat! Dacă vine mingea cu o sută de kilometri pe oră, o preia lejer și o pune pe nas”. V-aduceți aminte cum jongla cu portocala pe la televizor? Supertalent! Dar „profesionistele” de la București l-au lăsat cu buzunarele goale. Nu era frumos, înalt, dar fetele știau că Luțu avea „material”! Dacă nu-l lua Becali șofer, acum era boschetar! I-am și zis: „Băi, cum a avut curajul ăsta, că tu poți să-l bagi în gard?!”.
– Și ce v-a răspuns?
– Mi-a explicat că are mare încredere în el. Îi lasă și cheia de la seif. „Dacă deschizi, nu-ți vine să crezi ce e înăuntru!”.
„Le-a dat patru goluri în 20 de minute, l-au oprit polițaii la finalul meciului”
– Povestiți-ne însă un meci sau o întâmplare specială cu Luțu sub comanda dumneavoastră!
– Meci cu Extensiv, la Craiova. Nu l-am băgat de la început, pentru că avea niște răni la picior. La pauză, 0-0! Îmi era ciudă, fiindcă aveam o trupă formidabilă, cu Dănciulescu, Augustin Chiriță, Romeo Stancu, Burcă. L-am pus să se încalțe și l-am băgat repriza secundă. Jur că a marcat patru goluri în 20 de minute, după care l-am scos, că nu mai putea din cauza leziunilor. La final însă, au sărit polițaii să ne blocheze. „Să nu plece Luțu, că a jucat pe fals!”. A făcut contestație Extensivul, suspiciuni de vârstă modificată, dar evident că a fost un demers inutil. Ce păcat însă că i-a plăcut viața prea mult! Și muzica! Știți povestea din Coreea, nu?
– Sigur, e celebră! Când a adus muzicanții după el în Asia!
– Da, domne! A dus în Coreea o trupă de lăutari, i-a înnebunit pe ăia p-acolo! Le-a plăcut coreenilor muzica populară românească, i-a îmbogățit Luțu pe muzicanți!
Ion Pîrvulescu, fost antrenor juniori Slatina
„Aș face cu jucătorii mei o echipă care ar rivaliza cu naționala. Să-mi arunce cenușa peste stadion!”
– Ne mai dați câteva nume de jucători pe care i-ați lansat?
– L-aș introduce aici chiar și pe Craioveanu, un copil serios pe care l-am antrenat la Divizia C, de unde și-a luat avânt pentru mai departe. Augustin Chiriță era căpitanul echipei. A ajuns om de bază la FC Argeș. Romeo Stancu – la Rapid, Poli Timișoara. În poartă – Vali David. Raț a fost o perioadă la mine, dar nu aveam grupă de vârsta lui și l-am sfătuit pe taică-su să-l ducă la Craiova. Un băiat foarte conștiincios! Ovidiu Burcă – serios la antrenamente, provenea dintr-o familie deosebită. Eu l-am folosit prima dată libero, după care mi l-a cerut Academia lui Gică Popescu de la Craiova.
– Cum credeți că ar arăta o echipă formată numai din jucătorii crescuți de dumneavoastră?
– Vă dau cuvântul de onoare că ar ieși o echipă care ar rivaliza cu naționala! Copii crescuți aici, pe iarba Slatinei. Chiar îi spuneam recent fiului meu că, atunci când voi pleca, parcă aș fi interesat să mă ardă, iar cenușa s-o împrăștie peste stadionul din oraș. Mi-am neglijat de multe ori și familia pentru fotbal.
Ion Pîrvulescu, fost antrenor juniori Slatina
„Îmi vine să plâng! Vă mulțumesc, băieți, pentru încredere și respect!”
– Dintre toți acești jucători crescuți de dumneavoastră, ați primit vreun cadou de la cineva, un gest simbolic măcar?
– Simbolic, da! Dar chestii de valoare în plan financiar, n-am acceptat niciodată. Nu-mi poate bate nimeni la ușă să-mi reproșeze că le-am cerut sacoșe fiindcă i-am făcut oameni. Am avut cei șapte ani de-acasă, părinți intelectuali, educație corectă, dar și destule greutăți în copilărie, fiindcă ai mei n-au dispus, totuși, de mari posibilități.
– Ce pensie aveți, dacă nu e un secret?
– Am avut multă vreme 3.200 de lei, a tot crescut până la 5.000, dar acum, cu tăierile astea, am ajuns la 4.800. Mă descurc! Dar poate nu mă credeți că, în fiecare lună, cheltui vreo 600 de lei pentru mâncarea celor patru pisicuțe din casa mea și încă vreo 200 de lei cu pâinea pentru porumbei. Bătrânețea mi-a creat o sensibilitate extraordinară față de animale. Încă mai conduc pe șoselele patriei și, când mai văd câte un cadavru de animal, sunt șocat și mă întreb de ce a simțit cineva nevoia să-i ia viața.
Importul de fotbaliști străini în România n-a făcut decât să-i îmbogățească pe impresari. În schimb, antrenorii de copii și juniori au niște salarii ridicole și sunt nevoiți să accepte tot felul de compromisuri. Ar trebui să aibă, de fapt, cele mai mari salarii, fiindcă ei sunt oamenii care cresc valorile. România dispune de multe talente, dar valurile de străini i-au gonit pe copii de pe terenurile de fotbal
Ion Pîrvulescu, fost antrenor juniori Slatina
– Ce mesaj le-ați transmite tuturor celor pe care, cu bune și cu rele, i-ați trimis spre fotbalul mare?
– Dragilor, vă consider pe toți copiii mei! M-am considerat mereu prietenul vostru, chiar dacă în multe situații nu m-am comportat corect cu voi. Dar ați fost viața mea! Deseori chiar înaintea familiei! Și sper că balanța a înclinat mai mult către lucrurile bune decât spre cele rele. Vă mulțumesc, băieți, pentru încredere și pentru respectul pe care mi-l acordați și azi! Îmi dau lacrimile, rar plâng, dar sunt lacrimi de mulțumire față de voi, care sunteți dovada că n-am trăit inutil această viață. Vă iubesc!
sursa gsp. ro
