Dumnezeu în cer, femeia pe pământ

0
342

Toată existența umană se desfășoară între aceste două extreme: Dumnezeu în cer, femeia pe pământ. Dincolo este neantul. În sus, gândurile ne înalță până unde puterea noastră de înțelegere se topește într-un infinit de iubire și credință. În jos, tot înălțare este, iar rezultatul este același, pentru că Dumnezeu și Femeia sunt de aceeași esență. Entități distincte, dar inseparabile. După cum nimic nu se poate fără Dumnezeu, la fel, nihil novi sub sole când e vorba de femeie. Nimic nu se poate face fără ea. Totul se face prin ea și pentru ea. Ea este sufletul bărbatului și gloria lumii. Cea mai mare eroare pe care poate să o facă barbatul este să considere femeia inferioară lui. E ca și cum s-ar nega pe sine însuși.

Dumnezeu la un capăt, femeia la celălalt, mâinile lor întâlnindu-se peste un glob pământesc ce nu mai prididește să se învârtească… Cu tot cu noi care, un timp, reușim să rezistăm forței centrifuge și să rămânem agățați ciorchine pe vița de vie a eternității. Pentru soiul uman al acestei vițe, femeia este altoiul care o înnobilează. Pe parcela ei pământească, anotimpul culesului vine odată cu femeia. Tot ea stabilește și data la care vinul ajunge la maturitate și poate fi băut la toate banchetele umane ale frumuseții. Nimic nu scapă femeii când e vorba ca frumusețea și fericirea să stea la aceeași masă.

În realitate, nimeni nu este numai bărbat sau numai femeie. În punctul de pornire, sunt în proporții perfect egale. Dacă ești femeie, e pentru că bărbatul a rămas zidit în carnea ta, ratând momentul nașterii. La fel, dacă ești bărbat, e pentru că femeia a pierdut startul nașterii și a rămas în bărbat precum zahărul în ceai. Bărbatul nu se vede-n femeie, după cum nici femeia nu se vede-n bărbat, dar fiecare este acolo și revendică refacerea parității primordiale. Așa e construit tot Viul: masculinul și femininul urmărindu-se reciproc, cu schimbare de locuri, de la un ciclu de viață la altul. Adică, ce este masculin într-o viață, este feminin în următoarea. Eternitatea nu poate fi suportată decât în forma unui lanț de vieți trecătoare, cu alternarea genurilor. Și cu precizarea că bărbatul se poate considera un privilegiat, pentru că totul devine suportabil sub curcubeul din surâsul unei femei.

Dumnezeu în cer, femeia pe pământ. Ca și Dumnezeu, femeia nu are început sau sfârșit. Este incomensurabilă. Și știți de ce Iisus a vorbit despre biserica sa ca despre o Mireasă? Tocmai pentru a transfigura o feminitate celestă în iubire pământească. Biserica sa devenea Mireasa – care-i atrage și-i răsplătește pe credincioși prin tinerețea ei veșnică. La fel de frumoasă ca-n ziua nunții, Mireasa de care vorbea Iisus era, de fapt, cerul convertit într-un principiu feminin de înălțare prin iubire și credință. Dacă ne închinăm femeii, e pentru că cerul este în ea și ne cheamă să ne deschidem aripile în zarea infinită, într-un elan de nestăvilit către puritatea originară.

La mulți ani, Femeie!

Constantin Smedescu