Eminescu, forever

1
109

La 26 martie 1971, trei astronomi americani de la Observatorul Palomar din SUA au descoperit, la o distanţă de 250 milioane de Terra, un asteroid pe care, pe moment, l-au denumit cu un număr: 9495. Aşa avea să se numească până în anul 2000, când a fost „Anul Eminescu”. Atunci, Uniunea Astronomică Internaţională i-a schimbat numele în „Eminescu”. Chiar dacă şi până atunci, în fiecare 15 ianuarie românesc, când se împlinesc nişte ani de la naşterea Poetului, nu puteam să mă gândesc la el decât ca la ceva extrem de înalt, situat într-o îndepărtare cosmică, de atunci, de când ştiu că există un asteroid cu numele „Eminescu”, parcă îl simt pe Eminescu şi mai îndepărtat, şi mai „nemuritor şi rece”. Şi nu au trecut decât 170 de ani de la naşterea lui! Aproximativ două vieţi de om, puse cap la cap, precum o punte peste o prăpastie nu prea adâncă. Într-un timp atât de scurt, în care includem şi anii propriei vieţi, Eminescu a devenit legătura noastră cu spaţiul interstelar. Eminescu e purtătorul de cuvânt al românismului printre stele. Ne reprezintă în raport cu Infinitul şi Eternitatea.

Şi acum, ca de atâtea ori când încerc să-mi explic apariţia lui în cultura românească, îmi dau seama că e ceva de neexplicat. A venit ca de nicăieri, într-o cultură românească de ev mediu târziu, care a şi reacţionat încercând să-l respingă, ca pe un corp străin. Nimic nu i-a pregătit venirea, nici măcar limba rămână nu se dezvoltase îndeajuns încât să poată primi un spirit de asemenea proporţii colosale. Tiparele ei erau încă în formare, ca şi cele ale întregii culturi române moderne. Întreg spiritul românesc s-a contorsionat până la rădăcini de atingerea geniului eminescian, aşa încât toată creşterea lui ulterioară a trebuit să se raporteze la etalonul standardizat la temperaturile extrem de înalte care au însoţit uriaşa erupţie. Toată cultura română a resimţit întâlnirea cu Eminescu ca pe un impact care i-a schimbat cursul. Obligând-o să iasă din defileul naşterii, Eminescu a deschis culturii române moderne calea către câmpia largă a universalităţii. Practic, i-a dat identitate şi i-a făcut loc între culturile lumii.

Alexandru Vlahuţă vorbea despre Eminescu ca despre un om stelar, subliniindu-i trancendenţa fiinţei sale. Da, Eminescu venea dintre stele, găsind cultura română, repet, într-un ev mediu întârziat, nepregătită să-l primească. Cu atât mai puţin politica, aflată la primii ei paşi în România abia unită şi independentă. Se înfruntau atunci cele două partide născute din spuma Micii Uniri. Înlăturarea lui Cuza şi aducerea principelui străin în fruntea statului a fost departe de a potoli disputa dintre conservatorii şi liberalii care jucau viitorul României. Având nevoie de aliaţi, au încercat să şi-l apropie pe Eminescu. S-a întâmplat ca structura sufletească a tânărului poet să corespundă în mai mare măsură ideilor conservatoare din epocă, la aceasta contribuind şi primele sale contacte cu lumea literară din cercul „Junimea”, care împărtăşea vederi conservatoare. Iată-l aşadar pe Eminescu ajuns în cele din urmă redactor-şef la „Timpul”, oficiosul Partidului Conservator. Timp de 6 ani, între 1877 şi 1883, lucrul la ziar i-a mâncat tot timpul, rar mai putând să scrie şi altceva decât politică. În mod inevitabil, au apărut şi duşmanii politici care s-au grăbit să-l tragă pe linie moartă. Lovitura a venit chiar dinspre cei cărora până atunci le ţinuse partea.  „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” – îi scria, de la Viena, Petre Carp lui Titu Maiorescu, în contextul aderării României la alianţa cu Puterile Centrale. Or, Eminescu se manifestase vehement în favoarea neutralităţii ca principiu fundamental al politicii noastre externe. Pentru el, legea supremă în politica românească trebuia să fie conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional, ceea ce nu era posibil, în concepţia lui, decât în condiţii de neutralitate faţă de marile puteri care ne înconjurau.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, îi transmitea Petre Carp lui Titu Maiorescu. Şi a fost ca o sentinţă, căci mentorul Junimii s-a conformat. Mihai Eminescu a fost internat forţat într-un spital psihiatric şi supus unui tratament dur, de pe urma căruia s-a ales cu o sănătate din ce în ce mai şubredă. Şi până la urmă s-a stins, dar lumina pe care a degajat-o călătoreşte în infinit, alături de cea a stelelor.

Nu ştiu dacă asteroidul „Eminescu” este chiar tăciunele care a rămas în urma arderii pământene a Luceafărului, dar numele pe care astronomii i l-au dat sigur a fost inspirat de o rază pe care respectvul corp ceresc trebuie să fi reflectat-o în oglinda telescopului de la Palomar. Este raza românismului pe care Luceafărul poeziei româneşti o va ţine veşnic aprinsă în snopul de lumină al poeziei universale. Fie şi numai pentru atât, la fiecare 15 ianuarie, Eminescu merită să fie amintit printre sfinţii neamului românesc.

Pe când avea 9 ani, povesteşte Tudor Arghezi, mergea pe Calea Victoriei şi la un moment dat cineva a strigat: „Uite-l pe Eminescu!”. Întorcând capul, pentru singura dată în viaţă, l-a văzut pe Eminescu în carne şi oase: „Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos”. Acum, însuşi Arghezi ne strigă dintre stele: „Uite-l pe Eminescu!”. Iar noi, sfredelind cu privirea imensitatea celestă, nu vedem decât „…un fulger ne’ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”.

Constantin Smedescu

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here