Ce mai înseamnă, azi, patriotismul?

0
118

Multă vreme patriotismul a fost înţeles ca o relaţie univocă, dinspre individ către ţară. A făcut epocă îndemnul preşedintelui Kennedy, într-un discurs din 1961: „Nu întrebaţi ce poate face ţara voastră pentru voi, întrebaţi ce puteţi face voi pentru ţară!”. Chiar aşa? Să nu aşteptăm nimic de la ţară, iar noi, totuşi, să dăm totul pentru ea, inclusiv viaţa? Comuniştii au dus pe cele mai înalte culmi ideea că, în raport cu ţara, individul nu înseamnă nimic şi că în orice moment el poate fi călcat în picioare, strivit, dacă interesul ţării o cere. Şi n-au ezitat nicio clipă să trimită la moarte sau la ani grei de temniţă, în numele unui aşa zis interes general, indivizi care îndrăzneau să-şi apere viaţa, proprietatea, credinţa.

Dar ce poate oferi ţara unui individ? Dacă termenul de patriotism trebuie revizuit, e firesc să ne punem această întrebare. Trebuie să avem motive serioase ca să punem binele ţării mai presus de binele propriu. Ce ne îndeamnă să privim în această direcţie? Bineînţeles, într-o ţară în care sunt garantate şi apărate drepturi precum viaţa, proprietatea, credinţa etc. individul se simte bine şi ajunge să se regăsească în valorile naţionale, să trăiască sentimente precum demnitatea şi mândria de a fi cetăţeanul respectivei ţări, să simtă că este ţara lui şi să nu ezite să-şi pună viaţa în joc atunci când este ameninţată de o putere străină.

Desigur, înainte aşa stăteau lucrurile: patriotismul era definit simplu şi cuprinzător ca iubire de ţară, şi nimic nu mai intra în discuţie. În lumea contemporană însă, când altele sunt raporturile dintre state, iar societatea este mult mai complexă, termenul de patriotism implică inevitabil un aspect de negociere din partea individului. Dacă vrei să-ţi dau, trebuie să-mi dai şi tu ceva. Dar când tu nu-mi dai nimic şi-mi iei şi puţinul pe care-l am, cum să te mai pot iubi? Cum să mai împart aerul şi casa cu tine, când tu nu-mi oferi nicio posibilitate de a-mi realiza potenţialul individual pe pământul din care am răsărit? În aceste condiţii, nu trebuie să mire pe nimeni că aproape cinci milioane de români şi-au luat lumea în cap, că au întors spatele ţării, punând înainte binele propriu. Noile autorităţi de după 1989, măcar nu i-au mai ţinut legaţi de glie. Dacă am mai fi pe vremea comunismului, toată diaspora românească ne-ar apărea ca lipsită de patriotism, de iubire de ţară. Dar nu mai suntem, şi atunci îi mai putem privi ca trădători de ţară?

De aceea vă spun că, în prezent, trebuie să înţelegem altfel patriotismul. Indiscutabil, este implicată aici o cantitate apreciabilă de altruism, care să echilibreze balanţa, pentru că omul este, primordial, o fiinţă egoistă. Un cetăţean alege să-şi părăsească ţara atunci când relaţia individ-ţară este dezechilibrată. Nepunând suficient altruism în balanţă, egoismul prevalează şi atunci el poate să spună cu detaşare că patria este unde-i bine. Dar altruismul trebuie să vină de undeva, nu este înnăscut precum egoismul. Disponibilitatea de a lucra pentru binele altuia este o deprindere şi se capătă prin exerciţiu. Ea funcţionează dacă e susţinută energetic de o motivaţie. Tocmai această motivaţie este ceea ce poate oferi o ţară indivizilor ei, respectiv un cadrul larg, permisiv şi prietenos în care individul să-şi poată pune în funcţiune întreg potenţialul.

Într-o societate normală, cele trei mari sectoare ale ei – public, economic şi social – trebuie astfel să rezoneze încât oricine lucrează într-un sector să aibă sentimentul şi încrederea că lucrează şi pentru binele celor din celelalte sectoare. Când cele trei sectoare sunt în concordanţă şi se intercondiţionează, între ele există echilibru, iar binele comun este o rezultantă la care contribuie toţi vectorii specifici. Şi unde există bine comun există şi sentimentul apartenenţei la comunitate, până la comunitatea cea mai largă, naţiunea şi, mai departe, Europa, pe toate palierele patriotismul manifestându-se prin implicarea în tot felul de proiecte având drept finalitate propăşirea şi creşterea coeziunii comunităţii.

Prin urmare, patriotismul este un sentiment ce rezultă dintr-o relaţie corectă, echilibrată, individ-ţară, cu contribuţii şi cedări din ambele direcţii, astfel încât devotamentul individului faţă de ţara lui este unul lucid, întemeiat pe cunoaşterea şi promovarea valorilor comune, naţionale, fără ignorarea celor individuale şi în respectul celor universale. Imediat după credinţă, patriotismul înseamnă puterea unui popor. Unde nu e credinţă şi patriotism, începe disoluţia, descompunerea socială şi culturală. Când un popor nu-şi mai recunoaşte valorile, îşi pierde identitatea, iar pământul pe care calcă şi cerul de deasupra lui îşi pierd orice semnificaţie particulară. Devin pământ şi cer fără suflet, fără istorie, fără viitor.

La mulţi ani, România!

Constantin Smedescu