O nouă sectă: Martorii lui Iohannis

0
498
Nicio religie mare nu s-a impus fără sprijin armat. Cel puţin în cazul religiilor universaliste, lucrurile sunt clare: fără ajutorul armat al regelui Aşoka, budismul ar fi rămas o simplă sectă în cadrul hinduismului. La fel, nici creştinismul n-ar fi mers mai departe fără edictul de la Milano, din anul 313, al împăratului Constantin. Apoi: ce ar fi fost islamismul fără sabia lui Mahomed şi a urmaşilor săi care au dezlănţuit jihadul islamic? Dar şi în cazul sectelor, lucurile stau cam în acelaşi fel. Ca să se desprindă de creştinism, protestantismul a trecut prin războaiele religioase din secolul al XVI-lea, generate de Reforma lui Martin Luther. Iar anglicanismul s-a născut tocmai dintr-o ambiţie şi o poveste de iubire a regelui Henric al VIII –lea.
Acum, în România, asistăm la naşterea unei noi secte şi e firesc să ne întrebăm ce şanse are ca să se răspândească şi să-şi câştige tot mai mulţi adepţi. Aţi auzit de „Martorii lui Iohannis”? Dacă nu, vă spun eu acum şi aici.
Când o anumită grupare urmăreşte să se desprindă din îmbrăţişarea unei religii comune, începe prin a semăna ură şi dezbinare printre adepţii şi practicanţii religiei dominante. Şi o fac cu o atât mai mare determinare cu cât sunt convinşi că-l au de partea lor pe Dumnezeu. De obicei, atraşi de vacarmul care tulbură liniştea seculară de pe uliţele vechii religii, mulţi dintre locatari îşi deschid ferestrele şi prind din zbor cuvinte disparate, frânturi de propoziţii, gesturi şi fizionomii caricaturale care toate la un loc, dacă ajung să se depună, devin în mintea lor jumătăţi şi sferturi de adevăruri. Chiar şi atât, este de ajuns ca sub temelia vechilor convingeri să fie înfiptă pârghia îndoielii şi de aici încolo nu mai este mult până când vor începe să cadă primele elemente din construcţia frumosului edificiu de credinţă. Cu timpul, adepţii noii secte, aşa-zişii „pocăiţi”, devin atât de radicali, încât ar fi în stare să dea foc la toate celelalte biserici, cu tot cu credincioşi în ele. Deocamdată, membrii sectei de care vă vorbesc, „Martorii lui Iohannis”, nu au ajuns până aici, dar îi vedem toată ziua în spatele preoţilor lor, urmându-i peste tot. Nu-i interesează dacă drumul pe care au apucat este unul înfundat sau dacă, aşa cum se întâmplă acum, este un drum lateral, care n-are nicio legătură cu Dumnezeu. Îmbrăcând patrafirul electoral, preoţii noii secte îşi iniţiază adepţii în tainele bunăstării naţiunii şi cădelniţează pentru alungarea diavolului care le stă în cale.
Se înţelege că, pentru ei, diavolul este PSD. Dar nu atât pentru ei cât pentru gurul lor şi pentru cei care au construit piedestalul de pe care un astfel de guru apatrid, fără mamă şi tată, să-şi lanseze tiradele veninoase împotriva a tot ce a mai rămas iubitor de semeni şi de Dumnezeu în această ţară. Fără un asemenea piedestal asigurat de o forţă din umbră, această sectă n-ar avea nicio şansă să se ridice. Căci Dumnezeul ei este, de fapt, o absenţă, o plăsmuire moartă a minţii, doar o idee. Nici vorbă de un Dumnezeu viu, implicat în modelarea vieţii omului contemporan, care să dea sens existenţei omului, lumii şi istoriei sale. Iar gurul lor… De cinci ani de când este guru, l-a auzit cineva vreodată vorbind despre iubirea aproapelui şi a lui Dumnezeu? De cinci ani, tolănit în cuibul preşedinţiei României, nu face decât să doarmă, iar atunci când, din plictiseală, îşi răstoarnă privirile peste marginile cuibului, nu vede decât un PSD care trebuie alungat dincolo de linia orizontului. Pentru că aşa îi dictează cineva nevăzut, din cerul lui pustiu. Şi totuşi secta aceasta creşte prin noi şi noi adepţi.
Sigur, nicio forţă din lume nu ar putea să creeze ceva din nimic. Trebuie să fie ceva pe vatra sufletului omului, măcar un tăciune care nu a ars complet, asupra căruia suflând, cineva să-l reaprindă. Or, speranţele românilor de mai bine încă mocneau sub cenuşa dezamăgirilor de 30 de ani postdecembrişti, când peste ele a început să sufle un vânt subteran de izbăvire. Cei atinşi de aripa lui au început imediat să creadă din nou în lumina de la capătul tunelului. Speculând dorinţa arzătoare a românilor de a ieşi din peştera sărăciei şi umilinţei, preoţii noii secte nu obosesc în a turna minciună cât cuprinde în agheasma cu care stropesc îngustele cărări către soarele inteligibilului. Pentru ca, odată ajunşi aici, ochii tuturor convertiţilor să nu mai distingă între iluzie şi realitate. Şi să nu mai pretindă în veci să vadă cu propriii ochi. Chiar să nici nu mai simtă o asemenea nevoie de a vedea, din moment ce totul li se serveşte gata pregătit. Să urmeze întocmai, ca pe un cuvânt de ordine, dictonul lui Tertulian „crede şi nu cerceta”. Şi peste toate, să nu-şi mai dorească altceva decât distrugerea maleficului PSD.
Constantin Smedescu