War!

0
160

Războiul româno-român a atins faza unui război declarat. Nu se mai îndoieşte nimeni că o parte a poporului român este supusă unui asediu din partea celeilalte părţi. Un asediu prelungit şi care se vrea nimicitor. Chiar de la vârful ierarhiei politice, cu o neruşinarea unui obsedat şi detaşarea unui autist, ni se vorbeşte direct despre distrugerea unui partid politic. Şi nu numai a conducătorilor, dar şi a membrilor săi, chiar şi a simpatizanţilor, a tuturor votanţilor săi!

Mărturisesc că nu urmez PSD-ul decât din 2016, determinat în acest sens de eşecul tuturor guvernărilor de dreapta, în care am crezut la un moment dat. Pentru prima oară, în 2016, nu am mai votat cu dreapta. Modul în care au preluat puterea, folosindu-se de tragedia de la “Colectiv”, şi diletantismul miniştrilor lui Cioloş m-au îndepărtat definitiv de dreapta. Iar dezamăgirea provocată de preşedintele Iohannis, pe care l-am votat în 2014, a fost bomboana pe coliva unor convingeri adânc îngropate. Şi dacă acum urmez stânga, o fac cu aceeaşi convingere cu care, cândva, am urmat dreapta. Nu sunt adeptul unei atitudini de renunţare. Programul de guvernare din 2016, al PSD, a fost alternativa pe care o aşteptam ca să pot respira din nou sub un cer mai puţin acoperit de norii incertitudinii. Sigur, nu a fost o guvernare perfectă, s-au comis multe greşeli şi fărădelegi pentru care au plătit cu pierderea guvernării. De aici însă şi până la chemarea la un război total împotriva PSD, până la distrugerea în integralitatea lui ca partid, distanţa este cam de la democraţie până la… fascism.

Exprimarea fără echivoc a preşedintelui Iohannis, pur şi simplu, îmi dă fiori: „Noi suntem în război, în plin război cu PSD”. Ce spui, frate?! Îmi declari război? Dar ce ţi-am făcut eu, un simplu simpatizant şi votant PSD? Or, tocmai votul meu îţi stă în gât şi te face să scuipi peste o mare parte din populaţia acestei ţări? Căci a distruge PSD tocmai asta înseamnă: a distruge o parte a societăţii româneşti, şi anume a aceleia care nu se încadrează în standardele a ceea ce se vrea „România mea”. A fi simpatizant PSD, nu mai zic de membru, a devenit echivalent cu a fi o persoană condamnată la moarte civică, indezirabilă, care nu merită decât să fie insultată şi supusă oprobiului public.

De fapt, unde şi când a greşit PSD? Când s-a pronunţat împotriva unei Europe cu două viteze? Când a luat atitudine faţă de şantajul cu spaţiul Shengen? Când s-a exprimat împotriva dublului standard? Când a pretins corporaţiilor să plătească impozite statului român şi să nu-şi mai externalizeze profitul prin inginerii financiare? Când, la exploatarea zăcămintelor de gaz, a pus condiţiile unei redevenţe favorabile statului român? Când a cerut eliminarea tratamentului diferenţiat impus prin MCV? Bineînţeles, asemenea gesturi din partea guvernării PSD-iste au fost catalogate imediat ca antieuropenism, iar răspunsul a urmat calea cea mai simplă a unei legături directe, behavioriste, între stimul şi reacţie. A urmat, adică, o campanie susţinută, o adevărată invazie, de proporţii homerice, pe plajele bunului simţ, prin care s-a încercat legarea PSD de stâlpul imfamiei şi batjocorirea lui publică. Iar ultimul raport MCV arată clar că se vrea o Românie în poziţie de ghiocel, cu capul aplecat.

Acum, spuneţi şi dvs: cum se poate simţi bietul pesedist, membru sau doar simpatizant, când preşedintele ţării îi declară război? Cel puţin în ce mă priveşte, eu nu mă simt deloc confortabil. La adresa mea şi a celor ca mine s-a declanşat un război de exterminare. Nu se mai doresc convertiri, asocieri, alianţe fie ele şi imorale, compromisuri istorice, nu, se doreşte aruncarea în neant a PSD! Gata cu jumătăţile de măsură în politica românească, adversarul potic este duşmanul de moarte care trebuie nimicit. Aici ne-a adus un preşedinte de ţară al cărui rol era, dimpotrivă: să armonizeze asperităţile, să arunce punţi peste abisuri, să mijlocească între poziţii adverse.

Aşa stând lucrurile, îmi dau seama că nu am altă şansă decât să câştig acest război pe care mi l-a declarat preşedintele meu. Cum însă raportul de forţe este extrem de disproporţionat, nu pot decât votând împotriva lui. Cu votul meu din 2014 l-am ajutat să câştige. Acum sper să-l zdrobesc sub şenilele votului meu. De, la război ca la război. Care pe care.

Constantin Smedescu