Recviem pentru Alexandra

2
429

Opriţi-vă în faţa pădurilor şi ascultaţi-le răsuflarea grea dinaintea unei furtuni. Ele presimt pericolul şi se asigură că rădăcinile sunt acolo, adânc înfipte în pământul de sub ele. Aşa mai trec peste încă o învolburare a cerului, aşa îşi înfruntă stihiile: cu aplecare peste rădăcini şi atente la tot ce musteşte sub frunza călcată de copitele cerbilor. Opriţi-vă în faţa pădurilor şi priviţi cum în fiecare primăvară copacii li se trezesc şi vin spre noi, pregătiţi să ne descuie sufletele şi să intre în noi, ca să-şi germineze dorul de înaltul şi seninul cerului. Şi cum rămân în noi, chiar şi după ce, sub cupolele lor înverzite, s-au împlinit toate rodurile din sămânţa păstrată cu grijă, la subsuoara rădăcinilor, în timpul somnului lor de iarnă. Şi dacă se mai întâmplă totuşi ca vreunul dintre ei să vrea să iasă, răpus de o furtună, de un incendiu, de o boală sau, pur şi simplu, de bătrâneţe, simţiţi în voi dezrădăcinarea? Nu e ca şi cum cineva ar smulge din sufletul vostru, cu rădăcini cu tot, o speranţă, un vis? Cu atât mai dureros, cumplit de dureros, de nesuportat trebuie să fie acest sentiment atunci când „ieşirea” este determinată de limba ascuţită a unei securi şi, mai ales, atunci când cel răpus este un copac tânăr.

Precum cel în scoarţa căruia nişte anonimi trec ători prin viaţă – părinţii săi – sculptaseră cu nespusă dragoste acest nume: ALEXANDRA MĂCEŞEANU. Un copac tânăr, cu care timpul nu a mai avut răbdare. Ramurile i s-au lăsat deodată în jos, ca fulgerate de strălucirea unui tărâm necunoscut, de care, cu naivitatea şi neştiinţa tinereţii, s-a apropiat prea mult. N-a rezistat, prăbuşindu-se cu totul sub greutatea unei zăpezi nespus de murdare, în timp ce privirile încă mai căutau, sub lespedea orizontului, o lumină salvatoare.

O inimă de copac tânăr, strivită în deschiderea ei către minunile lumii. Pe care nicio primăvară, de acum încolo, nu o va mai bucura cu dansul florilor în poieni albite de dimineţi răcoroase. Poate din când în când va mai răsări câte puţin, la strigătul mut al celor pe care i-a lăsat în urmă, înainte de a mai străbate încă o bucată din nemărginirile albastre ale cerului. În timp ce pădurea, peste care un ghiocel nevăzut şi va cerne polenul clipei trecătoare, va tresări la fiecare tremurare de vânt, pentru a fi pregătită să preia şi să ducă mai departe, în jos, înspre văi, cântecul întârziat şi risipit al unei păsări.

2 COMENTARII

  1. Las-o pe Alexandra , bolsevicule! Scrie despre competenta si promptitudinea organelor rosii, pe care le ,,canti,, cu condeiul de o viata si le pupi in cur , din punct de vedere ,,filosofic,, of course. Nerusinatule!

  2. Smedescule, daca mai ai un minim de decenta, opreste-te din scris. Lasa-te si lasa-ne! La sfarsitul lui mai ridicai osanale partidului dupa ce a pierdut europarlamentarele.
    Azi, acelasi partid tocmai a omorat 2 copii.
    Cum iti permiti sa le pomenesti numele, jivina? Las-o-n pace pe Alexandra, ca nu merita sa-i scrii tu, gunoiule, numele!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here