Despre normalitate. Sau responsabilități la locul de muncă

0
118

În general, suntem predispuşi să scriem/să vorbim despre lucrurile care ne enervează, ne supără. Ne place să ne plângem, iar optimiştii sunt consideraţi oameni slabi, nerealişti. Mie-mi place să observ.

Mă-ntorceam aseară, destul de târziu, din oraș. Iubesc să merg pe jos, totuşi m-am urcat într-un autobuz pentru că era frig al naiba şi eu aveam doar un tricou pe mine şi deja tremurasem jumătate de zi. Mă-ntâlnesc cu o prietenă, nici n-apuc s-o salut, că începe lumea să se agite. Reuşesc de la înălţimea mea de 158 cm să văd că-i un tătăiţă leşinat. Autobuzul opreşte, doi bărbaţi (unul îmbrăcat bine, iar celălalt un tip de etnie care a şi dispărut în următorul minut) îl scot afară din mijlocul de transport şi sună la 112. Şoferul autobuzului stă locului, lângă tătăiţă cel aflat în suferinţă, până în momentul în care ambulanţa soseşte şi îl ia în primire, un gest pe care l-aş cataloga ca fiind unul dintre cele mai normale.

Ceea ce mai avea puţin şi mă făcea să-mi uit manierele de domnişoară a fost un tip undeva la 35-40 de ani, care-a început să urle că el plăteşte un abonament de transport, că nu are niciun rost să stea şoferul lângă un beţivan împuţit, că trebuie să ajungă la gară, că pierde trenul, că ce proşti suntem că stăm acolo şi nu reacţionăm la fel ca el. Amuzant este faptul că respectivul autobuz nici măcar nu trecea pe la gară, iar când i-am amintit acest lucru, un nene mustăcios aşezat pe scaun mi-a zis că-s nesimţită şi limbută. După 15 minute de scandal, a renunţat să mai ţipe şi a sunat un taxi. Mă-ntreb serios dacă avea aceeaşi părere în cazul în care i s-ar fi făcut lui rău.

Nu mă mai afectează de mult timp prostia şi ipocrizia semenilor, pentru că dacă ei nu vor să se schimbe, nimic şi nimeni nu poate face asta pentru ei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here