Mistreţul cu colţi de argint şi „prinţul” Dascăl

1
260

  În 1966, Ştefan Augustin Doinaş publica volumul „Omul cu compasul” în care se regăsea şi o poezie scrisă mai demult, deja cunoscută din revistele literare, intitulată „Mistreţul cu colţi de argint” – un poem ce avea să se impună ca o capodoperă literară, consacrând definitiv autorul pe cerul poeziei româneşti postbelice. Pentru cine nu ştie, poemul este povestea unui prinţ din Levant care, urmat de un alai de servitori, pleacă la vânătoare, în păduri nepătrunse, visul lui fiind să vâneze mistreţul cu colţi de argint.

       După cum s-a grupat şi acţionează clasa politică românească, ai zice că asistăm la o vânătoare iniţiatică, din care a dispărut orice pragmatism, scopul trecând în planul visului, al idealului. Cel vânat pare să nu mai fie ceva concret, în mintea inflamată a vânătorilor el căpătând nişte dimensiuni ce depăşesc cu mult realitatea obişnuită. Deşi nu urmăresc decât un porc oarecare, cel vânat le apare vânătorilor ca un mistreţ cu colţi de argint, ceva fabulos, care nu există în percepţia simţurilor. Şi totuşi la startul vânătorii s-au aliniat cei mai mari seniori, reprezentând noua nobilime din societatea românească postcomunistă, pe care, în cele ce urmează, invitându-vă la un exerciţiu de imaginaţie, vă rog s-o asimilaţi mai marilor din învăţământul românesc  preuniversitar – o nobilime sui-generis pentru care învăţământul a devenit ca o feudă. Închipuindu-şi elevul ca pe un rege pe care trebuie să-l slujească, în jurământul lor de vasalitate faţă de Majestatea Sa, au uitat de „prinţul” Dascăl pe care, practic, l-au înlăturat de la moştenirea tronului (vezi noul statut al elevului n.n.). N-au uitat, în schimb, să-şi aroge nişte privilegii care, de fapt, le demască adevăratele intenţii, elevul, aşa-zisul rege nefiind, la drept vorbind, decât pretextul în virtutea căruia îşi apără cu dinţii poziţiile deţinute la curtea regală. Iar  „prinţul” Dascăl, redus la un rol de simplu figurant, se află doar de formă în fruntea vânătorii după o reformă iluzorie.

        Goana după  mistreţ i-a reunit pe toţi într-o clică extrem de eterogenă, singurul element de unitate fiind tocmai această frică teribilă de a-şi pierde privilegiile. Parcă realmente un mistreţ cu colţi de argint îi bântuie pe toţi, prin pădurile virgine ale grijii lor faţă de starea reală a învăţământului. Din păcate, la vânătoare participă şi un numeros alai de servitori, de fapt, noua servitorime, adică acei profesori „cu goarne”, tocmiţi să le semnaleze vânatul. Numai că „prinţul” Dascăl îi depăşeşte pe toţi prin pretenţia lui de a vâna ceva care nu există în experienţa lor obişnuită, adică o reformă reală şi profundă, căreia i-au crescut „colţii de argint” tot râmând prin bălegarul unui învăţământ de cea mai proastă calitate. Aţi văzut ultimele rezultate ale Testelor Pisa? Elevii români, prin răspunsurile lor, s-au situat printre ultimii din Europa! Nu sunt în stare să înţeleagă un text după citirea lui – or tocmai asta e noua definiţie a analfabetului din vremurile noastre. Testele Pisa nu măsoară volumul de cunoştinţe, nu se interesează dacă elevul ştie tabla înmulţirii, ci ce ştie să facă cu ea, nu contează dacă ştie să citească, ci dacă înţelege ce a citit. Or, din acest punct de vedere, elevul român nu e nici măcar „căprioara cuminte”, ci „linxul ce râde cu ochi sclipitori”. Căci pe lângă faptul că învăţarea este trecută într-un plan foarte secund, ca să zic aşa, el nici cu disciplina nu stă mai bine, predispus în orice moment să dea cu tifla profesorului care se străduieşte să-l înveţe ceva. Este clar, prin urmare, că „mistreţul cu colţi de argint nu trece pe-aici”.  

        Ivită spontan  din podzolul mediocrităţii mai marilor din învăţământul românesc, reforma învăţământului este precum acea stea a depărtărilor spre care se uita Eminescu şi pe care „azi o vedem şi nu e”. Chiar dacă nu înţeleg înclinaţia spre absolut a stăpânilor, servitorii lor îi urmează şi îi ajută la vânătoare, păcăliţi de imaginea hiperbolizantă a mistreţului, prezentat lor, prin toate mijloacele posibile, ca veşnică prioritate nr.1. La o distanţă apreciabilă înaintea lor, este mereu acelaşi naiv „prinţ din Levant” care mereu a crezut în conducătorii săi, alergând după o himerică stare de mai bine, ambiţionându-se să o lege de  „mistreţul cu colţi de argint, fioros,/ ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse/ copita şi blana şi ochiul sticlos”. Deoarece de ani buni încoace, acesta, tot „pufneşte şi scurmă stingher peste plaiuri”, bietul dascăl român se gândeşte că, totuşi, până la urmă, va veni şi timpul lui, când îşi va recâştiga demnitatea profesiei. Măcar noii guvernanţi rezultaţi din alegerile din decembrie 2016 vor duce la bun sfârşit vânătoarea.

         Vânătoarea a început, iar strigătele hăitaşilor se aud în toată pădurea. O parte din servitori simte pericolul la care se expune prinţul şi încearcă să-l întoarcă din drum, către realitatea uşor accesibilă: „Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,/ ori vulpile roşii, ori iepurii mici…”. Dar obsesia prinţului este atât de puternică încât, trecând zâmbitor peste detalii, nici nu observă „(…) căprioara cuminte/ şi linxul ce râde cu ochi sclipitori”. Refuzând să se împiedice de lucrurile mărunte, complet absorbit de ideal, prinţul îşi încurajează servitorii şi încearcă să le insufle credinţa în cauza sa: „Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn/ mistreţul cu colţi de argint, nu departe”. Vânătoarea de care vă vorbesc eu este încă în toi şi nu se ştie cu ce rezultat se va încheia. Deocamdată, pare că mistreţul a fost încolţit de copoi, judecând după cele câteva picături de sânge care înroşesc iarba uscată a nădejdilor noastre. Noi, cei de la marginea pădurii, nu vedem ce se întâmplă în adâncurile ei, dar măcar zgomotul luptei ajunge până la noi şi ne înfioară şi ne temem să nu fim trecuţi încă o dată la capitolul „pierderi colaterale”.

            În poezia lui Ştefan Augustin Doinaş, vânătorul ajunge să fie vânat tocmai de cel pe care dorea atât de mult să-l vâneze. Din „inimă neagră de codru” ieşind, ca o revărsare stihială, mistreţul îl surprinde pe prinţ „sub luceferii palizi ai bolţii/ cum sta în amurg, la izvor aplecat/şi „cu colţii/ îl trase sălbatic prin colbul roşcat”. Dar nu vă grăbiţi să deplângeţi moartea prinţului! În fapt, el şi-a întâlnit idealul, chiar dacă a trebuit să plătească cu viaţa. El însuşi vede în moartea sa o victorie, nicidecum o înfrângere, şi-l pune pe servitor să sune într-una din corn – semnul izbânzii vânătoreşti – până ce el îşi va da ultima suflare. Şi dacă vă îndemn să nu îi plângeţi de milă, nu pot să nu vă atrag atenţia asupra acelei viziuni din ultima clipă de viaţă a prinţului, acea păsăre neagră ce „stă-n lună şi plânge” . Arătându-se mirat de această stranie apariţie, ca şi de brusca intrare a naturii în repaus vegetativ („Ce veştedă frunză mă bate mereu?…”), într-un fel, prinţul ne avertizează că am revenit pe acel tărâm negativ al timpurilor revolute, când lupta dintre bine şi rău nu era încă decisă. Cu alte cuvinte, s-ar putea să depindă de noi încotro va înclina balanţa. Nu suntem siguri, de aceea ne trebuie curajul sinucigaş al celui din fruntea vânătorii. Altfel, până când vom avea şi noi un învăţământ de calitate, nu vom putea decât să repetăm la nesfârşit experienţa bietului „prinţ din Levant” şi să privim neputincioşi cum mistreţul cu colţi de argint încă „pufneşte şi scurmă stingher peste plaiuri”. Şi, uneori, chiar să mai şi murim câte puţin.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here