Un român care a lucrat 11 ani în România şi 4 ani în Italia îndeplineşte practic condiţiile minime de pensionare din ţara noastră, respectiv 15 ani de cotizare. Însă, românul va încasa pensie plătită de asigurările sociale italiene strict pentru cei 4 ani lucraţi acolo, doar când va îndeplini condiţiile de pensionare specifice în Italia.
Din 2007, de când este membru al UE, România se supune regulamentelor comunitare care îi includ pe toţi cetăţenii statelor membre ale Uniunii, dar şi din Spaţiului Economic European. Altfel spus, un român poate încasa fără probleme pensie comunitară, dacă a lucrat cel puţin un an în următoarele ţări: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, la care se adaugă Islanda, Norvegia, Liechstenstein şi Elveţia.
Actele şi depunerea
Un român care a lucrat în străinătate şi ulterior se mută în România poate depune cererea de pensionare la casa teritorială de pensii din zona unde acesta locuieşte cu forme legale. Aceasta doar după îndeplinirea condiţiilor minime de pensionare.
Cererea este însoţită, printre altele, şi de copii după act de identitate, carnet de muncă sau diplomă de studii, lista întreagă fiind disponibilă şi online pe portalul Casei Naționale de Pensii Publice (CNPP). Din acel moment, CNPP se va ocupa inclusiv de identificarea drepturilor ce i se cuvin persoanei care a avut raporturi de muncă şi peste graniţă. Vorbim aici, în primul rând, de ţări din Uniunea Europeană sau din Spaţiul Economic European.
Care sunt restricţiile
Aspectele cele mai sensibile legate de obţinerea unei pensii comunitare, respectiv îndeplinirea condiţiile minime de pensionare, privesc, în primul rând vârsta de pensionare şi stagiile minime de cotizare care diferă de la un stat la altul. Regula este simplă: nu se poate beneficia de o pensie de stat din nicio ţară până nu se îndeplineşte vârsta legală de pensionare legală în acel stat.
În România, pensionarea la limită de vârstă se face la 60 de ani şi 6 luni pentru femei şi 65 de ani pentru bărbaţi, cu un stagiu minim de cotizare de 15 ani pentru ambele sexe şi un stagiu complet de 30 de ani şi 6 luni pentru femei şi 35 de ani în cazul bărbaţilor. În Italia, perioada minimă de cotizare este de 20 de ani, iar pensionarea la limită de vârstă se face la 66 de ani şi 7 luni pentru ambele sexe.
Pe de altă parte, în Spania, pensionarea la limită de vârstă se face la 65 de ani, cu un stagiu complet de cotizare de 36 de ani şi unul minim de 15 ani.
Totuşi, ca cetăţeni europeni, românii se bucură şi ei de faptul că lista de obligaţii comunitare vine la pachet şi cu drepturi. Aceste drepturi stabilesc algoritmi de calcul ce permit adunarea numărului de ani lucraţi în ţări diferite pentru ca, la final, un cetăţean român, de exemplu, să poată îndeplini condiţiile minime de pensionare dintr-o ţară UE, inclusiv România, fără a avea un stagiu complet cerut clar de lege. Altfel spus, un român care a lucrat 11 ani în România şi 4 ani în Italia îndeplineşte practic condiţiile minime de pensionare din ţara noastră, respectiv 15 ani de cotizare. Însă, românul va încasa pensie plătită de asigurările sociale italiene strict pentru cei 4 ani lucraţi acolo, doar când va îndeplini condiţiile de pensionare specifice în Italia.
Cum se calculează pensia
Pentru o femeie de 61 de ani care a lucrat, de exemplu, 21 de ani în România şi 10 ani în Spania şi care îşi depune actele la noi în ţară, CNPP va aplica o schemă de calcul dublu, folosită peste tot în UE. În primul rând, pentru că femeia îndeplineşte condiţiile minime de a primi pensie de la stat – stagiu minim de cotizare de 15 ani – Casa de Pensii va calcula valoarea pensiei pentru 21 de ani de cotizare în România, rezultând astfel o valoare X, cunoscută sub numele de pensie naţională sau prestaţie autonomă.
Mai apoi, CNPP va procesa cumulat perioadele lucrate în ambele ţări, stabilindu-se, astfel, o pensie teoretică Y, adică pensia pe care România ar trebui să o plătească dacă toate contribuţiile din timpul celor 31 de ani munciţi ar fi fost vărsate în actualul Pilon I al pensiilor româneşti.
Această ultimă valoare Y este mai apoi ajustată pentru a reflecta durata efectivă a perioadelor de cotizare din România, respectându-se principul pro-rata temporis.
Altfel spus, se stabileşte care este cuantumul unei astfel de pensii Z raportată la numărul de ani lucraţi efectiv în România, în acest caz 21 de ani, după o formulă de calcul de tipul Y * 21 ani/31 ani = Z. Într-un final, Casa de Pensii compară pensia pro-rata Z şi pensia naţională X şi stabileşte că va rămâne scris pe buletinul de calcul pensia cu valoarea cea mai mare dintre cele două.
La această sumă se adaugă şi pensia calculată de spanioli. Pentru că românca nu a lucrat decât 10 ani, într-o ţară cu stagiu minim de 15 ani cum este Spania, este exclusă stabilirea unei pensii naţionale X, şi se calculează doar pensia teoretică Y. Adică o pensie specifică pentru 31 de ani de muncă în Spania, pe baza căreia se află pensia pro-rata Z, respectiv o sumă ce i se cuvine româncei proporţional cu perioada de lucru efectivă de 10 ani din Spania, pe acelaşi principiu ca şi calculul făcut în România, mai scrie capital.ro.
